VIAȚA TA ESTE POVESTEA PE CARE PĂRINȚII ȚI-AU SCRIS-O DE LA NAȘTERE

Mda, destul de greu de crezut și de acceptat asta, nu? Hai să începem cu o poveste; ea poate fi a oricui, dar nu a tuturor.
A fost odată ca niciodată doi tineri frumoși care s-au întâlnit, s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească. Și pentru că se iubeau, nu prea conta cât de mare era nunta, câți nuntași vor participa și dacă aceștia vor da bani mulți sau nu. Doar că, atunci când și-au anunțat intențiile familiilor lor, părinții au preluat conducerea și nu au mai ținut cont de dorința tinerilor de a avea o cununie discretă. Ce știau ei, bieții copchii inconștienți, cât de importantă era această nuntă pentru părinții lor? Știau ei la câte nunți și botezuri au participat parinții lor și au dat bani pentru că, la un moment dat, și copiii lor se vor căsători, iar cei la nunta cărora au fost vor veni și vor da banii înapoi, c-așa se face, nu?
Și încep discuțiile: câți invitați din partea fiecărei familii?… pe cine clar nu vor să vadă la nuntă?… ce local se va alege?… că, nah, au văzut ei niște săli de evenimente unde și-au ținut nunta personalități, doar ei nu sunt mai prejos! Și, în funcție de disponibilitatea localului, se va hotărî și data căsătoriei. Iar cei doi tineri frumoși care se iubeau au văzut că părerea lor nu prea conta. Au încercat să intervină, dar au fost rapid reduși la tăcere cu „ce știți voi?!… noi așteptăm momentul ăsta de când v-ați născut… noi știm mai bine ce vă trebuie!”. Și, uite așa, tinerii s-au văzut puși în fața unor alegeri: fac cum vor părinții lor că, na, cum să-i supere?! Dar atunci nu prea era nunta lor, era a părinților. Sau făceau cum doreau ei, mirii, indiferent de reacția familiilor?

Această scurtă poveste ne vorbește despre faptul că deseori părinții programează până în cele mai mici amănunte viața copiilor lor, și asta încă înainte de naștere. Când se află că urmează să se nască un copil, membrii familiei încep cu presupunerile: oare cu cine va semăna? Ce culoare de ochi va avea? Va semăna cu cei din familia mamei sau cu cea a tatălui? Va fi sănătos? Dar dacă va fi bolnav „că doar am auzit că atâția copii se nasc cu probleme”?
Apoi începe problema numelui: va purta numele cuiva din familia mamei sau din cea a tatălui? Cum adică un nume pe care nu l-a mai purtat nimeni în familie? Ce-i asta? Rebeliune? După care urmează proiecțiile legate de ce va fi acel copil, și musai trebuie să fie ceva cunoscut: sportiv de performanță, actor, director, sau orice altceva măreț. Mama deja primește sfaturi prețioase cum să se hrănească, cum să își facă zeci de analize și de consultații, fără ca cineva să se gândească la stresul acelui copil care se dezvoltă în burtica mamei. Apoi i se sugerează cum să nască, cum să își hrănească copilul, etc. Ce mai, toată lumea din exterior devine expert în ceea ce ar trebui să facă viitorii părinți, dar prea puțini îi întreabă și pe ei cum văd ei toată situația. Și, uite așa, devenim experți în viața altora, mai puțin a noastră. Nu de alta, dar pe a noastră ne-a aranjat-o și ne-o ordonează alții, nu?

Copilul se naște, iar apoi începe pelerinajul pe la pătuț pentru a fi admirat nou-născutul. Subtitrare: „hai să văd cu cine seamănă; e urât sau mai frumos decât al meu?”. Pe străini nu-i interesează copilul altuia, dar, na, așa se face.
Apoi încep sfaturile legate de creșterea, hrănirea și educarea lui. Iar educarea va fi, de cele mai multe ori, plină de miez și înțelepciune: nu-i voie!… stai cuminte, n-auzi?… taci din gură!… vezi că te pleznesc! O altă perlă de educație și programare este: „dacă ești cuminte (adică cum vreau eu), te iubesc, dacă nu, nu te mai iubesc”. Iar copilul crește „educat” că pentru a primi validarea și iubirea părinților e nevoie să fie într-un anumit fel pentru a nu-i deranja pe cei mari; iar acest fel este, de cele mai multe ori, diferit de ceea ce vrea și simte copilul.
Nu e de mirare că adolescenții sunt considerați din ce în ce mai rebeli și, în loc să primească susținerea de la cei dragi, primesc doar critici și condiții.
Alegerea școlilor și a meseriei viitorului om mare este un subiect pe care tot ceilalți îl decid, de ce să-l mai urmărim pe cel mic să vedem ce înzestrări are? Nah, ce știe el, e copil!

Și, uite așa, de la atâta programare din partea celor care vor „binele”, omul ajunge ca la vârsta adultă să nu mai știe ce are de făcut singur, și așteaptă într-una îndrumări. Doar alții i-au scris povestea, el este actorul care trebuie să își joace cuminte rolul.

Mai multe despre personajele din povestea vieții fiecăruia, despre autorii și regizorii care decid ce este mai bine pentru alții, dă-o-ncolo de gândire proprie!, voi vorbi vineri, 01.11.2024, de la ora 20.30, în cadrul unei emisiuni în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.

Binețe, Om liber!

Edith Elisabeta Kadar