Îmi place să navighez pe internet și să urmăresc diferite produse: cărți, pantofi sau altele. Am ajuns să îmi cumpăr multe online, neavând timp să merg la cumpărături.
Am fost întrebată deseori dacă am încredere să cumpăr așa, pe orb, și am mărturisit că da; de aceea nici nu am avut probleme, produsele comandate ajungând prompt, și fiind exact ce am văzut în poze atunci când le-am comandat.
Și pentru că am cumpărat online, internetul mă ține minte și îmi reține preferințele, trimițându-mi reclame la acele produse care m-au interesat.
Astfel încât era normal să fiu bombardată cu oferte de Black Friday.
M-am uitat peste ele de curiozitate să văd ce reduceri sunt, și m-a apucat râsul: toate produsele cărora le știam deja prețul au… același preț, sau chiar mai mare, DAR deasupra prețului actual (și fost) tronează mare un preț astronomic tăiat cu un X mare, și scris, tot mare, „reducere 50%!”, sau alt procent.
Pentru mine e foarte clară capcana „Black Friday”, aici mizându-se pe setea românului de a auzi cuvântul REDUCERE; dacă scrie asta, omul se repede și ia, comandă, fără să mai verifice prețurile înainte și după.
Anii trecuți s-au făcut vânzări record cu ocazia blecfraidei, vinerea negră a minții lacome și avide.
Omule, tu faci ce vrei, dar să știi că naivitatea nu ți-o implantează extratereștrii sau altcineva, ci este alegerea ta să fii credul(ă) și fraier(ă).
Black Friday este o mișcare inteligentă a vânzătorilor pentru a-și face vânzările și înainte de sărbătorile de iarnă.
Studierea prețurilor ar fi mișcarea inteligentă a cumpărătorilor inteligenți, care nu se extaziază la niște cuvinte găsite și expuse repetitiv de specialiștii în psihologia omului care crede că a făcut afacere genială.
Naivitatea, lăcomia și dorința de a face un gheșeft sunt alegeri proprii. La fel și înțelepciunea de a studia piața și a lua hotărâri în cunoștință de cauză.
Black Friday este ziua neagră în care rațiunea e înlocuită cu instinctul de a lua tot ce ai visat și nu ți-ai putut permite.
Este ziua în care frustrările vechi și dorințele nesatisfăcute se activează și se cer satisfăcute. De către cine? De către ego, măria-sa.
Restul zilelor sunt pentru informare și gândire.
Și așa vedem că o singură zi neagră e mai puternică decât 364 de zile albe.
Omule, ești înzestrat cu rațiune. Ce-ar fi să îți folosești acest drept și nu să rămâi în zona întunecată a instinctului.
Alege inteligent. Este ceea ce te deosebește și te face special.
Sau rămâi în jungla dorințelor, și în zona unde semenii tăi sunt porci, vite, animale sau alte asemenea epitete pe care le împrăștii cu dărnicie.
Om sau animal?
Rațiune sau instinct?
Înțelepciune sau automatism?
Lumina sufletului sau negrul ego-ului?
OM sau om?
Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.
Degeaba știm să vorbim dacă nu știm asculta sau citi mesajul.
Cuvintele sunt extrem de puternice, și sunt folosite, de multe ori, ca arme: de apărare (defensive) sau de atac (ofensive).
Cuvintele sunt forma de comunicare verbală pe care o folosim cu cei cu care venim în contact.
Comunicarea ideală ar fi să vorbim și să ni se vorbească. Este principiul dai-primești
Din păcate, pe mulți nu îi mai interesează cuvintele tale, ci vânează anumite cuvinte, iar dacă nu spui ACELE cuvinte, ești atacat de vorbele lor folosite ca armă.
Dragă OM, nu îți mai irosi energie, cuvinte și viață pentru a le răspunde celor care și așa nu sunt interesați de părerea ta. Observă că ei doar vor să spună ceva, orice, chiar și jigniri.
Normal este ca ceea ce dai și ceea ce primești să fie la același nivel vibrațional. Când ce doi comunică de la același nivel – vorbire și ascultare – comunicarea este optimă, oamenii se înțeleg, indiferent dacă discuția are vibrație înaltă sau joasă.
Problema apare atunci când diferența dintre cele două părți este semnificativă. De ce?
1.- Autorul vorbelor vrea doar să epateze, să obțină reacții, și vorbește vorbe lipsite de el însuși. Adică vorbește a proasta, fără scop, fără țel; și atunci orice răspuns i-ai da, nu este primit, ci va născoci alte probleme, spunându-ți că tu nu ai înțeles. Oglinda spune că, de fapt, el nu a înțeles ce vorbește.
2.- Cuvântătorul vorbește a proasta, iar ascultătorul sau cititorul nu ascultă, ci doar vrea să vorbească pentru a nu tăcea. Acesta este cazul în care cu toții vorbesc, nimeni nu ascultă. Asta nu mai e comunicare, ci monolog simultan. Dumnezeu cu mila!
3.- Cel care vorbește știe exact ce spune, este asumat, dar ascultătorul e într-o altă dimensiune, ca să zic așa; el nici măcar nu e interesat cu adevărat de ce spui, ci îți va răspunde la CE CREDE el că ai spus. De ce? Pentru că el știe ce ar spune la acea temă, dar nu are curajul decât în momentul în care „ai îndrăznit” tu să vorbești. Aceștia se vor mulțumi doar cu statutul de comentatori. Nu vor avea o opinie a lor, ei doar știu că nu pot fi de acord cu tine.
4.- Cel care vorbește și cel care ascultă sunt pe aceeași frecvență; vorbesc și ascultă pe rând, fiind atenți la vorbe și la nuanțele lor. Ei înțeleg intențiile și mesajele celuilalt, și știu se se bucure de orice discuție pentru că știu că e un schimb de informație utilă pentru creșterea lor.
Orice conversație este un schimb de energie și de informație, și folosește la îmbogățirea cunoașterii: de oameni și de date.
Comunicarea trebuie să curgă, nu să fie blocată în permanență de ego-ul personal al unuia sau ambilor parteneri de discuție.
Atunci când nu ești ascultat, când celălalt îți răspunde anapoda, la ce crede el că ai vrut să spui, când în loc de argumente ți se spun cuvinte pentru a te jigni și înjura, oprește-te, că te irosești.
Nu e nevoie să le răspunzi tuturor, nici măcar să argumentezi. Fiecare înțelege de la nivelul lui de înțelegere.
Rolul tău nu este să îi aduci pe ceilalți la nivelul tău, indiferent dacă în sus sau în jos.
Când ții cu tot dinadinsul să convingi și să îi schimbi pe ceilalți, de fapt tu ai nevoie de asta.
Poți aplica regula lui 3: poți răspunde de 3 ori, acordând interlocutorului prezumția că nu a înțeles corect. Dar după aceea, dacă nu s-a schimbat nimic, las-o baltă, și fă altceva constructiv. Pentru tine, că doar ceilalți nu-s în grija ta.
Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.
Dragă OM fain, să știi că nu-i musai să comunici cu toată lumea. Acceptă că în fiecare moment vei întâlni oameni sau situații, în realitate sau în virtual, și că nu întotdeauna ai tu de învățat o lecție. E posibil ca celălalt să aibă nevoie de lecție.
NU NUMAI TU ÎNTÂLNEȘTI OGLINZI; ȘI TU EȘTI OGLINDA ALTUIA!
Indiferent ce faci, fii atent(ă) să investești energie în tine și nu să o irosești cu alții.
Rămâi în discuție doar dacă aceasta te ajută în creșterea și devenirea ta. Altfel te vei irosi în discuții inutile. Ai energie în plus? Fă ceva pentru tine, nu pentru alții.
Iar atunci când știi să investești energie în tine, vei deveni un exemplu de urmat, iar acesta este cel mai mare ajutor pe care îl poți acorda vreodată cuiva.
Zilnic primesc întrebări de la voi, cei cu care comunic. Azi mi-a atras atenția un subiect adus în nasul atenției de verișoara mea primară, Carmen Bora. Ea a ridicat următoarea problemă: „pentru cei care nu-și recunosc și nu-și acceptă greșelile făcute față de ceilalți, și mai ales cele făcute față de cei dragi, ce se va întâmpla cu ei??”.
Această întrebare mi-a mai fost pusă și cu alte ocazii, și aceasta este tema pe care ți-o propun pentru astăzi.
Mulți apreciază medicul doar dacă acesta vorbește umil și serviabil cu ei.
„Ce frumos mi-a vorbit medicul, e așa drăguț (ă)!”
Doar că medicul nu are rolul de a te peria și a-ți întreține starea care ți-a generat boala. Rolul lui este de a te ajuta să găsești soluții la situația care te-a adus la el.
În spatele fiecărei boli se află conflicte emoționale puternice, bazate pe frici, furii, ranchiună, vinovăție, rușine, minciună, ură, încrâncenare, iluzie și atașamente grele.
Nu poți ieși din aceste stări dacă medicul sau terapeutul te mângâie pe creștet și îți întreține iluzia că ai procedat bine, doar pentru a te face dependent de el și de tratamentul lui.
Comportamentul și gândirea actuală te-au adus aici, în acest loc al suferinței și al bolii, și nu te pot duce la vindecare.
CEVA CE PROVOACĂ BOALA NU POATE GENERA VINDECAREA!
Ura, frica, etc, nu te pot vindeca! Ele sunt programe ce TREBUIE înlocuite.
Cum?
1.- În primul rând conștientizându-le.
Pentru asta va fi nevoie să renunți la ideea că doar tu ai dreptate și că toți ceilalți s-au coalizat într-o conspirație mondială pentru a te face pe tine, biată victimă, să suferi. Nu ești chiar atât de important, crede-mă. Nimeni nu e.
Viața și planeta merg mai departe și fără mine sau fără tine.
E nevoie să înțelegi că a avea dreptate este o taină personală, și nu ceva ce e musai să fie recunoscut de ceilalți.
Să știi că dacă mori cu cineva de gât, realitatea e ca mori, indiferent dacă ai dreptate sau nu. Important e să știi tu, în sinea ta, că ai dreptate.
Tu vrei să ai dreptate și să trăiești liniștit (ă), sau vrei ca toți să îți cânte în cor oda celui care a murit, dar câtă dreptate a avut!?
2.- După a ce ai conștientizat, va trebui să accepți acel adevăr.
Poți conștientiza că ai greșit, că nu ai avut dreptate, că e nevoie de o schimbare, dar să nu accepți. Ego, orgoliu și vanitate.
Acceptarea implică toleranță, iertare și multă iubire. Pentru alții, dar mai ales PENTRU TINE!
Sunt întrebată des, cu un ton de reproș „și cum să mă iert pe mine, dacă te crezi așa de deșteaptă?!”.
În primul rând nu mă cred, ci sunt.
În al doilea rând nu eu sunt de vină că tu ai acceptat situațiile care te-au adus aici. Medicul, terapeutul, nu sunt țapii ispășitori pentru lipsa temporară de înțelepciune din creierul capului și din inima ta.
Recunoaște și acceptă că ai greșit pentru a opri programul și a-l înlocui cu vindecarea.
Și, în al treilea rând, de ce nu te-ai ierta, mă rog? Ești parte de Dumnezeu. El nu iartă, nu te iartă? Zi să mori tu! Cine ți-a spus asta? El? Alți oameni? Ego?
Nu te poți vindeca în ură, încrâncenarea de a avea dreptate, ranchiună și încăpățânare. Astea te-au adus aici, au fost „bastonul” pe care te-ai sprijinit până aici. Pentru a te vindeca, e nevoie să dai drumul acestui toiag.
Acceptarea nu e un semn de slăbiciune, ci unul de forță, de putere, de trezire interioară. Este semnul că ai crescut, că te-ai maturizat.
Iar când ajungi să accepți, accepți trecutul, te accepți pe tine. Și atunci apare liniștea sufletească.
Nu-mi cere să îți spun cum să faci asta, altfel îmi bați obrazul că nu sunt bună. La sufletul tău doar tu ajungi. Restul sunt comportamente de copil răzgâiat.
Medicul și terapeutul nu sunt cei care se sacrifică pe ei pentru a-ți fi ție bine. Nu asta e menirea lor.
Rolul lor este să te scoată din zona călduță a confortului și a te ajuta să îți regăsești calea de care te-ai rătăcit. Restul sunt interpretări personale.
Un terapeut adevărat nu îți întreține iluziile doar pentru a te face dependent(ă) de el și a-ți lua banii.
Să știi că lumea supraviețuiește și merge mai departe și fără tine. Dar nu ar fi mai fain cu tine?
Iar dacă tu te schimbi, cei din jur îți vor urma exemplul.
MEDICUL TRATEAZĂ, OMUL SE VINDECĂ.
Dacă se iubește suficient și dacă vrea să renunțe la beneficiile bolii (atenția celorlalți).
Medicul nu vindecă!
Dar tu, omule, te poți vindeca. Iar când nu știi cum să te tratezi, apelezi la un aspect al tău care poate face asta. Iar acel aspect al tău se numește medic.
Doctorul pe care îl găsești este creația ta, este chipul și asemănarea ta.
Vei întâlni doar ceea ce ești pregătit să întâlnești și să creezi.
De aceea, la mine nu ajung decât cei care m-au creat după chipul și asemănarea lor. Ceilalți mă vor contesta și vor râde de mine, imaginea lor.
Omule, ești parte de Dumnezeu, ai în tine lumina divină, duhul sfânt, viața. Chiar e mai important să renunți la ele pentru a demonstra că tu ai dreptate și a fi o victimă?
Fii înțelept! Fii cum vrei, dar asumă-ți responsabilitatea pentru ceea ce ești. Fii!
CE ESTE DRAGOSTEA? – emisiunea „Esența vieții”, Radio Zestrea Pecica
La această întrebare am încercat să răspundem în cadrul emisiunii „Esența vieții”, difuzată sâmbătă, 08 septembrie 2018.
Invitați au fost prietenii noștri Mihai George Corui și Ofelia Avădănii.
În aceste zile m-am decis să mă relaxez, adică să îmi închid telefoanele și să stau cât mai mult afară, în natură, la aer curat. Așa că am mers la casa părinților mei, la țară, și am stat, pur și simplu, în șezlong. Mi-a fost ciudat la început, fiind obișnuită să lucrez, să nu stau, dar m-am dat pe brazdă rapid.
Tata tot insista să mergem și să culegem piersici din „piersicuț”, cum îi spune el, și să mâncăm, că sunt tare bune.
„Îhâm!”, am zis eu absentă. Și totuși a continuat să insiste. Într-un final am mers și eu la… pomul lăudat. Am găsit acolo o… chestie, care nici măcar nu arăta a pom (din punctul meu de vedere, și în conformitate cu ceea ce știam eu). Fructele erau mici și albe, față de cum știam eu că ar trebui să arate.
Am cules una, și am zis să o gust, nah, ca să fiu lăsată în pace. Iar parfumul lor extraordinar a explodat în gura mea imediat ce am mușcat din piersică. Era o minunăție!
A doua zi am venit din nou la aer curat, iar pașii m-au purtat urgent către „piersicuț”.
Cum poate să arate în halul ăsta și să dea fructe care arată banal, dar care sunt minunății pentru papilele gustative?
Și stând acolo, lângă pomișor, și savurând fructele, „am auzit” o poveste. Mi-o fi șoptit-o vântul, sau poate chiar piersicuțul, cine mai știe?!
Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. A fost odată o grădină plină cu legume și cu pomi fructiferi, care mai de care mai frumoși. În fiecare an, grădina era tare mândră de cât de frumos arăta ea primăvara, când totul înverzea și înflorea; vara, când totul se cocea, și toamna, când totul se strângea de către oameni.
Grădina se uita aprobator la tot ce era frumos, aranjat, aliniat, colorat și admirat de către oameni. Pe an ce trecea, fructele și legumele erau mai mari, mai colorate, mai frumoase ochiului.
Într-un an, a fost sădit un pomișor. Grădina s-a bucurat mult și a urat vlăstarului bun venit, spunându-i să se adapteze condițiilor și regulilor deja existente: să fie drept, frumos, colorat, puternic, și să dea roade mari, pline de nuanțe.
Piersicuțul, că despre el era vorba, s-a bucurat că a ajuns acolo. Era ca un copil care se uita la „cei mari”, la copacii și legumele existente. Totul era perfect aliniat și aranjat. „Ce frumoși sunt toți; așa vreau să fiu și eu când voi crește, că așa trebuie”, gândi pomișorul.
A trecut timpul, au trecut anotimpurile. Pomișorul încerca să învețe ce să facă și cum să fie, dar nu îi era bine. Se simțea trist și neînsemnat. A încercat să facă propuneri, ca fiecare pom și legumă să se dezvolte fericit, așa cum simte, dar grădina îl oprea de fiecare dată. La început i-a zis că e copil, și că ce știe el; trebuie să asculte de cei în vârstă, cu experiență. Apoi, când a ajuns adolescent, i s-a spus că are probleme de comportament deoarece refuză să se alinieze la standarde și reguli; i s-a spus că este autist, și că are deficit de atenție.
– Dar de ce nu am voie să fiu altfel, dacă așa nu mi-e bine și sunt trist? Voi sunteți fericiți așa, „cum trebuie” și nu cum simțiți că vă împlinește, întrebă pomișorul.
O rumoare se porni la auzul nemaiîntâlnitelor cuvinte.
– Ce obrăznicie, spuse nucul. Vrei să ai probleme? Cum să fii altfel decât îți spune grădina?! Ea este autoritatea, ea ne spune cum trebuie să fim, noi ne conformăm. Punct. Revino-ți, altfel îmi întind ramurile, iar la umbra mea nu crește nimic, se știe asta.
– Ești un răzvrătit, spuse prunul. Ar fi bine să mergi la un psiholog sau psihiatru, poate-ți dă ceva medicamente să te liniștești.
– Și să fiu ca voi, întrebă piersicuțul.
– Da, ce e atât de rău în asta, se auziră mai multe voci revoltate. Ce, noi nu suntem bune? Uite, ce fericiți suntem cu toții: arătăm bine, avem trunchiuri puternice, facem roade colorate, perfecte, Grădina e mulțumită de noi. Tu ce ai?
– Sunt trist, simt că nu pot să fac la fel ca voi pentru că m-aș ofili, aș muri. De ce? Pentru că nimeni nu e interesat de ceea ce simt, de esența mea, ci doar să respect reguli, să nu vă fac de rușine. Voi când ați fost fericiți ultima dată?
– Fericirea e un basm, nu există așa ceva, spuse mărul. Contează să-ți fie ție bine. Uite, ia exemplu de la noi. Uite ce fructe frumoase avem.
– Dar nu au nici un gust. Sunt frumoase pe dinafară, dar seci pe dinăuntru.
O rumoare se auzi; proteste, revolte.
Ceilalți au cerut Grădinii să îl dea afară pentru că le strica perfecțiunea.
– Este prea periculos, e un nesupus, se împotrivește regulilor. E un răzvrătit și poate crea un precedent nedorit.
Cu toții i-au cerut Grădinii să rezolve problema.
Grădina era furioasă pentru că cineva protesta și îi contesta autoritatea. Dar știa că nu îl poate da afară. Era și mai periculos să-l transforme în erou. Așa încât a hotărât:
– Vei fi izolat, nimeni nu va mai avea voie să-ți vorbească sau să îți dea sfaturi. Va trebui să te descurci singur. Am hotărât!
Ceilalți au început să aplaude. Doar piersicuțul a tăcut, știind că vorbele nu i-ar fi fost auzite. Și totuși, în ciuda gălăgiei de afară, înăuntrul lui era liniște și pace. În sfârșit putea să fie ceea ce și-a dorit și a visat dintotdeauna: el însuși. A început să zâmbească, știind că izolarea celorlalți era, de fapt, eliberarea sa. Știa că nu el a fost izolat de ceilalți, ci ceilalți s-au izolat de el, ca și cum le-ar fi fost frică să nu fie contaminați cu un virus nou numit „libertate”. A simțit că poate din nou respira, că nu mai are nicio apăsare. Și, în sfârșit, a văzut că are spațiu personal, că poate să gândească și să acționeze oricum, fiind ignorat de ceilalți.
Era piersicul rebel, care a rămas credincios sfatului pe care i l-a dat mama înainte de a pleca el de acasă: „Orice vei face, oriunde vei merge, tot ce ai de făcut este să fii tu însuți. Să te respecți și să îți asculți esența, cea care îți dă viața. Fii tu, și nu te lăsa influențat de alții, pentru că nimeni nu poate trăi viața ta, deoarece tu ești unic. La fel sunt și ceilalți, dar ei aleg să nu știe. Fii tu, ține totul pentru tine, și nu vorbi decât dacă ceea ce spui este o învățătură pe care ai aplicat-o și care te-a schimbat în bine. Doar atunci povestește-i vântului; el va ști cui să îi ducă informația pentru a fi auzită. Promite-mi că nu vei uita de tine pentru a-i ajuta pe alții să rămână în fals și în iluzie!”
Piersicul zâmbi la această amintire, și șopti: „Promit!”
Și din acea zi a crescut așa cum a vrut, lăsându-se condus de esența sa. S-a dezvoltat în toate direcțiile, nu numai pe verticală, ca ceilalți. Iar când a venit momentul, a făcut primele roade. Ne erau la fel de colorate și de mari ca ale celorlalți, dar erau creațiile lui, făcute din toată esența lui. Iar oamenii s-au minunat de parfumul fructelor, lăudând și mulțumind piersicului pentru aroma ce le încânta simțurile.
– Ceilalți spun că sunt rebel și răzvrătit, dar sunt doar… eu însumi într-o grădină de copaci care se copiază. Vântule, spune povestea. Cine va fi pregătit, o va auzi.
Iar vântul a pornit vesel, purtând pe aripile lui cuvintele pline de esență ale piersicului rebel.
Iar eu am auzit povestea în timp ce îi savuram roadele, și m-am grăbit să v-o spun și vouă.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa cum am înțeles-o de la vânt!
UNIVERSUL TE AUDE, TU ÎI IGNORI MESAJELE
În ultima perioadă am auzit destul de des sintagma „pe mine nu mă aude Universul, nu mă aude Dumnezeu”, spusă, repetată și parafată la un fel de mantră și ca un fel de scuză pentru stagnarea sau nereușitele din viață.
Orgoliul este ca o etichetă pe care omul și-o poartă cu fală, pe care scrie: „eu doar atât știu, mă mulțumesc cu atât, și oricine știe mai mult sau mai altfel, e un prost!”.
Orgoliul este iluzia măririi și a lui „cine sunt și ce știu eu!”, ce ascunde în spate frica de a merge mai departe, neputința de a accepta că ceva există și fără aprobarea omului orgolios, și limitarea între aceleași ziduri (vechi) ale cunoașterii.
Orgoliul este incapacitatea de a înțelege că din aceleași lucruri, comportamente și concepții vechi, nu se poate crea ceva nou și util. Este ca și cum în casă nu se aduce mobilă nouă, ci doar i se schimbă locul în aceiași cameră.
Orgolioșii sunt oameni care se tem de nou, de ceva ce nu înțeleg și nu pot controla, de aceea contestă tot ce mișcă-n viața asta, râul, ramul, în încercarea de a ține totul în loc, acolo unde rămân ei.
Orgolioșii sunt cei care ar opri și marea cu valurile ei, doar pentru că face zgomot și nu are intensitatea dorită de ei.
Orgoliul ar trebui să fie doar un barometru care să ne avertizeze să ieșim din situații degradante.
Din păcate, de (prea) multe ori, vedem orgoliu acolo unde nu-și are locul, și lipsește exact acolo unde ar fi nevoie. De exemplu, într-o familie unde există violență domestică, femeia nu pleacă, deși suferă și ea și copiii, din orgoliu: „dar ce-o să zică lumea?! Rămân să păstrez aparențele”, spune victima plină de emfază. Sau, în caz de boală, sau altă suferință, apare orgoliul: „de ce să fac eu ceva? să mă vindece alții, că eu nu am nicio vină pentru ce mi s-a întâmplat; totul e o nedreptate!”.
Orgoliul face omul să arate cu degetul pe oricine în afară de el. Toți sunt de vină, doar el a căzut ca musca-n lapte și este o victimă nevinovată.
Omul orgolios iubește statutul de victimă, îi place să se plângă într-una, și nu își asumă responsabilități invocând cele mai ciudate motive.
Orgoliosul te atacă pentru a te aduce acolo unde este el pentru că, în orgoliul și megalomania lui, nu se așteaptă să îi răspunzi, ci să accepți cuminte ce ți se spune; exact cum procedează el în viața de zi cu zi. Iar dacă îi răspunzi (așa cum nu s-a așteptat!), se declanșează atacul, Jihadul verbal, doar-doar te aliniezi la ce vor ei, orgolioșii. Dacă te pune sfântul să continui să dai răspunsuri, se trece la epitete, adjective și comparații.
Și când le răspunzi pe limba lor, de la nivelul lor, îți vor spune că nu s-au așteptat la asta de la tine, că nu ești ceea ce vrei să pari, ci doar o imagine falsă. Dar, de fapt, despre cine vorbesc? Despre ei, desigur. Pe tine nu au de unde să te cunoască, ci doar îți atribuie imaginea lor.
Orgolioșii își vorbesc lor vorbindu-ți ție. Tu ești personificarea lor, iar ei îți fac ceea ce le-a făcut sau le face cineva din familie; cineva apropiat, de obicei.
Orgoliosul trebuie să aibă, întotdeauna, ultimul cuvânt, nu cumva să îți arate că ai dreptate, Doamne ferește, că acesta-i semn de slăbiciune.
Mai multe despre acest subiect te invit să vezi în emisiunea „Câte-n Lună și-n stele” de la Tv Arad, unde am povestit cu draga mea prietenă Codruța Belean.
Fiecare animal are câte o semnificație, o menire, un mesaj pe care omul să-l descifreze și să-l înțeleagă. La fel cum și cei din jur vin în calea noastră pentru a ne aduce în față niște oglinzi care să ne arate ce mai este de rezolvat la noi, ce este ascuns i acoperit de negare.
A vedea animalele doar ca pe niște jucării pe care le abandonăm dacă ne săturăm de ele, sau ca pe niște ființe demne de dresaj pentru a ne amuza, sau ca pe o sursă de hrană, denotă o limitare clară a minții, un sentiment de superioritate pe care omul și-l arogă în aroganța lui.
Dincolo de superficialitatea și de superioritatea autoproclamată ca specie a omului, fiecare animal este o ființă vie, animată de un suflet, exact ca omul.
De ce nu sunt recunoscute animalele ca suflete egale cu omul? Din ignoranță, din educație și din constatarea că dacă animalele nu vorbesc ca omul, ci miaună, latră, ciripesc, rag, etc, sunt proaste, deci inferioare. Punct.
Cel puțin asta e părerea multora.
Și totuși, dincolo de aceste aparențe, există un adevăr pe care mulți oameni deja îl percep: animalele sunt parteneri egali de viețuire aici, pe planetă. Ele au trăiri, au simțiri, au emoții, exact ca omul, doar exprimarea diferă.
Și așa cum oamenii pe care îi întâlnim în cale ne transmit câte un mesaj, la fel o fac și animalele. Doar să fim capabili să vedem, să decodificăm și să înțelegem.
Indiferent că ai acasă animale de companie, că întâlnești pe stradă anumite păsări vii sau moarte, că găsești animale domestice sau sălbatice, că ești invadat de ele, sau că ai vise cu ele, nimic nu e întâmplător. Totul e un mesaj pentru tine din partea Universului.
Despre simbolismul animalelor, semnificația întâlnirii sub orice formă cu ele, și despre decodificarea mesajelor lor, am vorbit vineri, 24 august, la Radio Zestrea Pecica, în cadrul emisiunii „Esenta vietii”. Gazda emisiunii este, ca de obicei, Beatrice Motiu.
„Fii ZERO”, e mesajul pozei atașată materialului, văzută la prietena mea dragă, Ioana Hateganu (mulțumesc cu multă recunoștință pentru mesaj, draga mea!).
E o imagine cu un impact puternic, deoarece zgândărește omul (ok, pe mine :D) la toate nivelurile lui.
FIZICUL îmi zice: „Cum să fiu zero? Uite-aici cât am acumulat de-a lungul timpului?!”.
EGO îmi spune: „Zero ești tu cu mă-ta și cu tac-tu! Eu sunt cineva, ai auzit?! Bă, ai auzit? Sunt CINEVA!”.
MINTEA îmi spune: „Zero? Asta e ceva? E nimic? E bine sau rău? Ce este zero? O cifră, un concept? Este același lucru pentru toți?”.
PSIHICUL îmi spune: „Zero? Adică nu merit nimic? Nu mă iubește nimeni? Sunt singură și ignorată? Stai să pun de-o depresie sau atac de panică, doar-doar m-o auzi cineva și-mi ridic, așa, valoarea”.
SUFLETUL îmi spune: „În sfârșit, nu mai ești un cineva creat, ci ai ajuns la punctul în care ai anulat minciuna din viața ta!”.
SINELE DIVIN îmi spune: „Draga mea, pentru a ne întâlni, a mă conștientiza, a mă accepta și a mă integra, era nevoie să îți distrugi iluziile pe care ți-ai construit viața și atașamentele de orice natură, în orice domeniu al ființării tale. Conștiința nu are nicio legătură cu ceva palpabil.
Pentru a fi o CONȘTIINȚĂ e nevoie să dărâmi, mai întâi, tot ce este vechi.
Ce ai avut până acum, te-a adus aici. Ți-e bine? Ești mulțumită? Ai liniște și pace în tine? Asta se simte, nu se spune. Dacă ți-e bine, nu mai ai nimic de făcut, pentru că totul vine spre tine, toate ușile ți se deschid în fața ta. Ești pe calea ta.
Dar dacă ai piedici de orice fel, în orice domeniu, ești pe calea iluziei și a atașamentelor.
Pentru a fi CONȘTIINȚĂ DIVINĂ e nevoie să anulezi tot ce ai făcut și te-a adus aici.
E nevoie să FII ZERO, mai întâi, pentru a putea fi un om trezit în conștiință.
Pentru a fi cineva, TREBUIE să fii, mai întâi de toate, un mare ZERO! Abia de acolo poți să te construiești.
Când ești ZERO, ești deja concretizată, exiști. Până atunci ai fost doar imagini, povești, minciuni, iluzii și atașamente.
Dă-ți voie să te anulezi, să fii ZERO, pentru că de acolo începe creșterea și dezvoltarea ta!”
Chiar, Omule, ce am de pierdut? Ce ai de pierdut? Totul, pentru a fi NIMIC și a deveni CINEVA.
FII ZERO!
Namaste, OM asumat!
Edith Kadar
P.S. Te invit să revezi materialele mele pe tema „Niveluri de conștiință”.
Mulțumesc!
Am auzit cu toții despre schimbare, despre momente ale schimbării.
S-a spus și s-a scris de multe ori și de către mulți oameni deschiși la minte că va veni vremea schimbării ce va afecta tot și pe toți..
Dragă om, te anunț oficial că VREMEA SCHIMBĂRII E ACUM!
Nu e nevoie să mă crezi în ceea ce spun. Poți să mă crezi și nebună, și plecată cu sorcova, și spălată pe creier, sau alte variante pe placul tău și al confortului cunoașterii tale.
Eu mă adresez celor deschiși la minte, și care știu și simt că perioada actuală este una de mari, de foarte mari schimbări.
Binețe, dragă OM!
Te invit să povestim puțin despre vremurile actuale și despre vremuri ale schimbărilor. Pentru că ele, schimbările, se produc în jur, în lume, indiferent dacă ești de acord sau nu, dacă ții pasul sau nu.
Lumea se schimbă în permanență, cu sau fără tine. Sau, mai tranșant spus, lumea nu are nevoie de tine sau de mine pentru a evolua, pentru a se reînnoi.
De fapt, despre asta este vorba: SCHIMBAREA aduce NOUL, iar NOUL întreține VIAȚA! Iar viața, la modul general, se desfășoară nestingherită cu sau fără noi. Ar fi mai bine cu noi. Ne-ar fi mai bine.
Imaginează-ți un copac ce crește și se dezvoltă. În fiecare an el înverzește, înmugurește, înflorește, dă roade, iar apoi se leapădă de frunze și intră în hibernare pentru a putea reînflori anul următor.
Crezi că pomul este impresionat de revolta frunzelor ce nu vor să cadă? Nu, nu este. El își vede de schimbarea lui, de evoluția lui de la vlăstar, la copac matur.
La fel este și în corpul omului. Celulele se regenerează în permanență, altfel corpul s-ar descompune rapid.
O celulă nu trăiește toată viața omului, ci își are propria sa durată de viață; mai mică, desigur, decât întregul. Așa cum nici omul nu trăiește cât viețuiește Universul, ci moare pentru a face loc generațiilor următoare, mai pregătite și mai adaptate la schimbare, la nou.
Însă ea, schimbarea, poate fi neplăcută pentru oamenii care își iubesc confortul lui „las’ că merge și așa!”. Pentru ei, orice tentativă de schimbare nu este o binecuvântare, ci un blestem.
De ce? Deoarece au frica de nou, de necunoscut, de incontrolabil, și așa că își apără cu îndârjire „răul” cunoscut.
Acești oameni sunt atât de îndrăgostiți de teoriile pe care le știu și de credințele lor limitative, încât și le apără cu îndârjire atacând tot și pe toți ce li se pare că ar clătina vechiul și rutina vieții lor.
Nici măcar nu realizează că, de fapt, își apără lanțurile care îi țintuiesc într-un singur loc, și îi blochează în temnița lui „MĂ MULȚUMESC CU CÂT ȘTIU, RESTUL SUNT PROSTII!”
Cu cât teoriile auzite sau citite sunt mai îndepărtate de crezul propriu (că practica e a lor, teoria e a altora), cu atât atacă mai puternic, proiectând pe cel care „îndrăznește” să fie altfel decât știu, vor și pot propriile lor frici, furii și intoleranțe.
Indiferent ce argumente ai aduce, tu ești cel care nu acceptă dialogul, tu ești cel care jignește (pentru că ai îndrăznit să răspunzi), tu ești cel care are probleme de ego pentru că ai explicat din nou ce ai vrut să spui, pentru a fi înțeles.
Aici nu vorbim despre CINEVA anume, deși cei despre care vorbim vor sări să îmi spună câte ceva despre mine și ego-ul meu mare. Da, am ego, apropo; cu toții avem ego, nu putem trăi fără el. Important este să colaborăm cu el, să ne împrietenim, nu să-l distrugem făcându-l, astfel, mai puternic.
Aici vorbim despre CEVA: despre intoleranța la nou, la necunoscut, la tot ce scoate din confortul rutinei, și a lui „ȘTIU!” repetat ca o mantră înainte să apuce omul să își termine fraza. Iar această intoleranță la nou și la diferit se manifestă prin intoleranțe alimentare diverse: la gluten, la lactate, sau la orice altceva. De ce? Pentru că viața de zi cu zi se „mănâncă”, și nu ceea ce consumi îți face rău, ci ceea ce gândești rău în timp ce mănânci ne face rău.
Copiii au intoleranță la nervozitatea părinților, la lipsa lor de răbdare și la lipsa lor de iubire, pace și armonie, și tot ce mănâncă în acest timp devine alergen.
Desigur, repet, nu e nevoie să fii de acord cu mine, dar fiecare informație poate aduce lumină, și poate descuia porți prin care să pășești către lumea nouă a schimbării, a lui „altfel” decât știi.
Nu e nevoie să ai studii de specialitate pentru a vedea că timpul schimbării e aici; uită-te doar la ceea ce se întâmplă cu clima din jur, la inundații, incendii, cutremure.
Îți reamintesc că în decurs de o lună calendaristică, în 30 de zile, Pământul și noi am fost afectați de 3 eclipse: eclipsa de Soare din 13 iulie; eclipsa de Lună din 27 iulie, și eclipsa de Soare din 11 august.
Indiferent dacă aceste evenimente au fost vizibile sau nu în țara unde te afli, ele afectează pe toată lumea. De ce? Pentru că au fost implicați cei doi aștri importanți pentru toți: Soarele și Luna.
La eclipsele de Soare, Luna se interpune între Soare și Pământ, împiedicând lumina să ajungă pe planeta noastră.
La eclipsele de Lună, Pământul se interpune între Soare și Lună, nepermițând ca astrul nopții să primească lumină de la cel al zilei, Soarele.
Soarele reprezintă elementul FOC; e lumina de care are nevoie viața pentru a se dezvolta și a se desfășura. Este elementul masculin, activ, care simbolizează forța, puterea, vigoarea, acțiunea și mișcarea, schimbarea. Reprezintă, simbolic, TATĂL.
FOCUL este și IUBIREA, care poate arde omul, îl poate pârli, sau poate aprinde vatra vieții în armonie și pace.
Elementul FOC influențează inima și intestinul subțire, iar bolile lor apar atunci când iubirea, sentimentul, sunt afectate, manipulate, controlate, condiționate.
Luna reprezintă elementul APĂ, lichidul vital fără de care totul moare. Apa este și elementul în care se formează viața: copiii stau 9 luni în apă – lichidul amniotic – unde se dezvoltă de la 2 celule care se întâlnesc, la minunea numită OM. De aceea astrul nopții, Luna, este considerat ca fiind simbol al feminității, MAMA.
APA este afecțiunea trăită la propriu (iubirea există, dar dacă nu e trăită, rămâne străină), care te ajută să te cureți de mizerii, sau să te îneci în propriile gunoaie ale trecutului.
Elementul APĂ influențează rinichii și vezica urinară, iar bolile lor apar atunci când în lipsa iubirii se instalează FRICA.
Pământul reprezintă elementul cu același nume, PĂMÂNT, solul unde sămânța vieții poate înmuguri, sau poate fi distrusă. Este elementul care nu poate exista și manifesta fără FOC și APĂ. Este locul unde se manifestă din plin influențele Soarelui și Lunii. Reprezintă, simbolic, COPILUL, urmașul, rezultatul întâlnirii dintre Soare și Lună, lumină și întuneric, zi și noapte, dintre FOC și APĂ.
De aceea, Pământul este afectat de influențele eclipselor.
PĂMÂNTUL este (simbolic) rezultatul interacțiunii dintre APĂ și FOC, dintre Soare și Lună, dintre mamă și tată. Desigur, cârcotașii vor spune că apa și focul nu dau pământ. Da, așa este, dacă o iei strict fizic. Dar simbolic, Pământul a fost și este afectat de cei doi aștri, de APĂ și de FOC: incendii, inundații, meteoriți, explozii, cutremure, vulcani, toate aducând schimbare.
E ca un copil ce crește în conformitate cu influența mamei și a tatălui.
Elementul PĂMÂNT influențează pancreasul, splina și stomacul, iar bolile lor se instalează atunci când IUBIREA și FRICA nu mai sunt în echilibru, iar viața rezultată e greu de „digerat”.
Atunci când au loc eclipse, cei trei aștri se aliniază, se pun în linie dreaptă; sunt în acord, sau se pun de acord. Este ca și când Mama, Tata și Copilul se întâlnesc și se pun în armonie, se reconectează.
De aceea, eclipsele sunt ca niște momente zero pentru rescrierea istoriei umanității conștiente. Sunt momente de rescriere ale informațiilor de bază, ale codurilor genetice; ale ADN-ului.
Efectele eclipselor sunt simțite 3-6 luni înainte și după, astfel încât nu e de mirare că vom avea un an plin de provocări la toate nivelurile.
2018 este anul Câinelui de Pământ în zodiacul chinezesc, iar 2019 va fi anul Mistrețului (tot) de Pământ. Iată, elementul PĂMÂNT, care este supus schimbării.
Așa cum am spus mai sus, PĂMÂNTUL reprezintă COPILUL, iar această perioadă este una de profunde transformări ale copilului din fiecare.
Cum copilul simbolizează inocența, puritatea, sinceritatea, curățenia, lipsa de șiretenie, vremurile actuale reinstalează copilul uitat din fiecare, și îi redau perfecțiunea. Dar, pentru aceasta, e nevoie ca mizeria, murdăria creată de frici, de intoleranțe, furii, să iasă afară, pentru a face loc luminii.
Cum se elimină „gunoiul”? Prin boli la nivel individual și la nivel social: mișcări sociale, boli ce vor exploda ca număr și ca gravitate, însă doar pentru a face loc Luminii.
Ce este sus este și jos, și ce este în afară este, de fapt, reflexia la ceea ce este înăuntrul fiecăruia.
Acum fă o pauză, și gândește-te la violențele ce se accentuează în ultima perioadă. Ele sunt necesare pentru a distruge vechea matrice de gândire, pentru a se instala cea nouă.
La această schimbare mai participă elementul AER, care întreține FOCUL Soarelui și APA Lunii, hrănind, astfel, PĂMÂNTUL. Sau distrugându-l atunci când celelalte elemente sunt în dizarmonie. Aerul poate deveni irespirabil atunci când se transformă în gaz toxic (a se vedea evenimentele recente din țară și din lume).
Aerul toxic este reprezentat simbolic și de viața „respirată” prin masca celorlalți: intoleranță, invidie, violență, toate provenind din exacerbarea „simptomelor” de curățire ale Pământului.
Implicit are loc și purificarea Omului creat din țărână, apă, foc și insuflat cu viața, „aerul” divin.
Cu toții vrem schimbare, dar prea puțini suntem dispuși să ne schimbăm.
Schimbarea e incomodă pentru că distruge matrici vechi de gândire, comportament și trai, pentru a face loc lumii noi, cu oameni noi (generația nouă) sau/și înnoiți (cei care nu refuză schimbarea și se adaptează timpurilor, indiferent de vârstă).
Omule, lumea se schimbă în permanență, cu sau fără tine. Sau, mai tranșant spus, lumea nu are nevoie de tine sau de mine pentru a evolua, pentru a se reînnoi.
Pentru asta, ar fi bine să renunți la control și încrâncenări (care pot da diabet, pancreatite, crize de colecist sau fiere, probleme digestive de toate felurile, boli autoimune).
Renunță la intoleranțele de orice fel, la nevoia de a controla ca totul și toți să fie după chipul și asemănarea ta; sau nu, și te poți aștepta la alergii la orice, intoleranțe alimentare, boli de oase, boli degenerative.
Renunță la frici, care aduc cu ele toate problemele de rinichi și glande suprarenale.
Renunță la ură și ranchiună, care dau bolile cardiovasculare.
Mă întrebi cum să renunți la ele? Exact așa cum ai renunțat la iubire, armonie, pace, toleranță și comunicare, pentru a face loc fricilor, furiei, urii, violenței, frustrărilor.
Cum de poți renunța la bine, dar nu poți la rău?
Pentru că așa te fac alții, vei spune? Perfect, rămâi în viața pe care ți-o croiesc alții.
Doar că, vezi tu, NIMENI NU ÎȚI POATE FACE CEVA DECÂT DACĂ TU ÎI PERMIȚI! Ceea ce înseamnă că devii complicele celor care câștigă mult din ignoranța și lipsa ta de reacție.
Schimbă-te sau nu. Totul este o alegere. E alegerea ta.
Nu uita, Lumina Divină există în tine, indiferent dacă crezi sau nu, dacă o lași să strălucească sau nu, sau dacă alegi să o acoperi cu gunoiul resentimentelor, urii și a fricilor.
Divinul din om există; este însăși viața pe care ai trăi-o, ai digera-o și ai respira-o dacă nu te-ai mai considera tu mai presus de dumnezeire.
Vremea schimbării a venit. E ACUM!
Ce ai de făcut? NIMIC!!!! Nu mai fă nimic! Tot ce ai făcut te-a adus aici, acum.
Ai putea încerca sa nu mai planifici, să nu mai controlezi, ci să lași ca totul să vină către tine. Trenul merge fără ca tu să îl împingi, pe rute clar stabilite.
Sau ai putea să-mi spui că sunt cu capul și că spun doar baliverne. Nu te obligă nimeni să faci ceva. Baftă la bolile pe care le vei avea în scurt timp.
VREMEA SCHIMBĂRII E ACUM!
Lasă-te călăuzit; observă tot, încredințează-te acelei forțe care știe ce e mai bine pentru tine.
SCHIMBAREA aduce NOUL, iar NOUL întreține VIAȚA!
Iar viața, la modul general, se desfășoară nestingherită cu sau fără tine. Ar fi mai bine cu tine. Ți-ar fi mai bine.
Încearcă, ce ai de pierdut?
NAMASTE, OM asumat!
Lumina din mine salută Lumina pe care o ai în tine!
Atunci când te erijezi în apărătorul celorlalți spunând că ei nu știu nimic și că îi prostești, este o manifestare subtilă a unui ego foarte puternic. Pentru că, de fapt, tu îi consideri proști și neajutorați.
Oamenii știu foarte bine ce li se potrivește și ce nu, ce înțeleg și ce nu, ce pot și ce nu pot, și nu au nevoie de părerea ta, de a-i reprezenta, de a fi purtătorul lor de cuvinte.
Oamenii citesc și ascultă până la capăt doar ceea ce este la nivelul lor de înțelegere; altfel trec mai departe.
Doar ego-urile puternice au nevoia de a murdări cu dejecții (rahaturi) verbale pe oricine fără să se informeze, să citească sau să asculte ceea ce condamnă.
Acești oameni și ego-urile lor puternice au nevoie de compasiunea și iubirea noastră, pentru a se ridica din întunericul ignoranței și din limitarea auto-impusă.
Omule, lasă-ți semenii să își facă propriile greșeli, să se convingă singuri, altfel nu vor învăța.
Drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Spre iadul propriu.
Fii ce vrei tu, dar lasă-i pe ceilalți pe drumul lor, cu viteza lor. Știu ei mai bine ce li se potrivește.
Păstrează deschisă fereastra către sufletul tău, să poată intra lumina IUBIRII și bucuria în viață.
Dacă tot ce vezi și simți în suflet este doar negura tristeții și întunericul fricii, furiei, dezamăgirii și a urii, s-ar putea doar să stai cu fața la perete și cu spatele spre lumină.
Întoarce-te. Întoarce-ți fața spre lumină, și deschide fereastra spre lume. S-ar putea să vezi lucruri pe care nici nu ți le-ai putut imagina. Altfel, pentru tine, IUBIREA și bucuria vor fi doar cuvinte din povești.
Stând doar închis între pereții din interior, nu poți înțelege lumea și lumina de afară povestită de alții, și îi vei acuza de minciună.
Deschide fereastra către sufletul tău, nu mai găsi motive să îi pui zăvoare. Singurele răni le primești doar când ești în întunericul minții tale.
Păstrează deschisă fereastra către sufletul tău!
Ce ai de pierdut? Întunericul?
Nu pot fi de acord că oamenii nu au conștiință, așa cum citesc din ce în ce mai des.
Doar că fiecare om are conștiința nivelului la care se află în evoluția sa personală; conștiința nivelului de trezire și de vibrare.
Important ar fi ca omul să conștientizeze aceste lucruri; adică să știe că ele există, să le observe, să le înțeleagă, să și le asume.
CONȘTIINȚA este ceva cu ce te naști, e o stare, un status al existenței.
CONȘTIENȚA este gradul de atenție pe care îl acorzi existenței tale de zi cu zi.
Hai să luăm un exemplu: când ți-e sete, bei apă, sau orice lichid rezonează în acel moment cu tine. De ce? Pentru a asigura corpului tău nivelul optim de hidratare pentru a funcționa.
Starea de bine prin băutul lichidelor este, dacă vrei, CONȘTIINȚA, iar nevoia de a bea apă este CONȘTIENȚA.
E nevoie să bei lichide pentru a-ți potoli setea. Dar, de multe ori faci acest lucru automat, fără să mai stai să te gândești că „uite, corpului îi e sete, și îmi trimite semnale, dragul de el, pentru a-i reumple rezervoarele”.
Totul devine un automatism, și omul nu mai este CONȘTIENT de el însuși și de nevoile la toate nivelurile. Și totuși, starea de bine există, fie că e conștientizată, sau nu.
Cam la fel e și cu conștiința; ea există, fie că omul o conștientizează, sau nu.
Conștiința este esența ta.
Conștiența este căutarea și înțelegerea esenței.
CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.
Fii CONȘTIENT în fiecare moment de tine, de cuvintele pe care le spui, de trăirea ta, de ceea ce simți, altfel îți vei trăi viața în conformitate cu criteriile altora, și nu vei descoperi (decât prea târziu, sau niciodată) ce CONȘTIINȚĂ minunată ești!
EFECTELE ECLIPSEI DE LUNĂ DIN 27 IULIE ASUPRA SĂNĂTĂȚII LA TOATE NIVELURILE
Despre Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 se povestește deja, de câteva zile.
Se știe deja că va fi cea mai lungă eclipsă sin ultimii 100 de ani, având durata de 103 minute, adică o oră și 43 minute, fiind vizibilă în Europa, Asia, Australia și Noua Zeelandă.
Dar, oare ce o face atât de deosebită, comparativ cu altele?
Ce efecte va avea asupra vieții noastre și asupra sănătății la toate nivelurile?
Ce ar fi bine să faci și ce nu, în această perioadă?
Despre toate acestea și multe altele, te invit să povestim cu începere de la ora 18, aici, pe canalul meu YouTube, într-o transmisiune în direct.
La ceas de sărbătoare m-am gândit să povestim puțin despre basme, despre mesajele din cuvinte, despre lumea pe care o zămislim prin și din cuvinte.
Ce legătură este între cele două momente sărbătorite azi?
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea gândurilor și a rândurilor citite.
Ne plac basmele și poveștile; ele ne-au încântat copilăria și ne-au hrănit imaginația, făcându-ne să accesăm, atunci, tărâmul și personajele fermecate despre care am auzit sau despre care am citit.
Am fost fascinați de Șeherezada și de poveștile ei spuse de-a lungul a 1001 de nopți. Alladin, Ali Baba, Zmeul, Făt Frumos, Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, sunt doar câteva dintre personajele care de-au delectat, incitat și relaxat.
Fiecare popor își are propriile basme și personaje. Dar, indiferent de zona de pe glob, atât poveștile, cât și eroii au câteva puncte comune. În fiecare basm se vorbește despre personaje pozitive și negative, care duc – sub o formă sau alta – lupte între ele. Și de fiecare dată binele învinge răul, îl anihilează, îl înăbușă.
De fiecare dată, personajele sunt puse să aleagă între bine și rău, între formă și fond, subliniind, astfel, caracterul eroului (vezi „Fata moșului și fata babei”, „Punguța cu doi bani”, „Ursul păcălit de vulpe”, etc.)
Fiecare basm și poveste au un tâlc pe care cititorul trebuie să-l deslușească și să-l înțeleagă; dacă vrea.
Pentru unii, basmele sunt doar asta, basme, povești de adormit copiii, și care nu au nicio legătură cu realitatea.
Dar sunt și oameni care au înțeles că nimic nu poate fi plăsmuit, inventat, nici măcar de cea mai bogată imaginație, fără a avea un sâmbure de adevăr.
Și dacă fiecare poveste, indiferent de țara sau poporul care o spune, are puncte comune, înseamnă că acel adevăr care a creat miile de basme a fost comun tuturor.
Dar, oare, ce au avut în comun toate popoarele de-a lungul timpului? Începuturile. GENEZA.
Totul este creat de cineva, undeva, cândva.
Pentru ca un copil să se nască, el trebuie să fie conceput și creat, mai întâi, în gândurile părinților. Pentru unii a fost bucurie, dar pentru alții o neplăcere, o corvoadă.
BINELE sau/și RĂUL. POLARITĂȚILE.
Dacă copilul a fost creat în bucurie, el va aduce cu sine lumină, bucurii și împlinire.
Dacă a fost conceput împotriva voinței, din inconștiență și ignorare a consecințelor, adică a fost un accident, el va fi creat din materia acelui moment: frică, furie, frustrare, panică, minciună, etc. Acela va fi copilul zămislit din haos, din întuneric, personajul negativ – „balaurul” sau „zmeul”, care ar putea fi copilul bun dacă nu s-ar arunca asupra lui tot balastul neasumării consecințelor.
Indiferent ce creează, omul pune în creația sa energia din acel moment: iubire sau ură; bucurie sau nemulțumire; frumusețea simțirii sau urâțenia trezirii la realitate. Binele și răul. Lumina și întunericul. Pozitiv și negativ. Yin și Yang. Rai și Iad. Dumnezeu și Satan. POLARITĂȚILE.
Dar, oare, ce a fost la început?
„La început a fost cuvântul. Și cuvântul a fost la Dumnezeu. Și Dumnezeu era cuvântul.” Așa începe Evanghelia după Ioan. Și poate nu întâmplător acest mesaj ne-a fost transmis de cineva pe nume IOAN, care semnifică „grația, favoarea, milostenia lui Dumnezeu”.
Înainte de a crea Lumea, Dumnezeu a creat CUVÂNTUL, care poartă în el intenția, precum și toată energia și emoția momentului de geneză.
În fiecare dintre cele 6 zile, Dumnezeu-Creatorul a SPUS ceva, a formulat ceea ce a creat, abia după aceea cuvântul s-a transformat în faptă. Tot ce a creat Dumnezeu a creat în două polarități, cele 2 capete ale unui întreg: lumină și întuneric; cer-pământ; uscat și ape; femeie-bărbat.
Fiecare creație este după chipul și asemănarea creatorului. Și așa e normal; autorul pune în opera sa parte din el.
Dar dacă fiecare creație are 2 polarități, două capete (aparent) opuse, înseamnă că și Creatorul are tot două polarități!
Când vorbim despre Geneză, despre mitul lui Adam și a Evei, despre pomul cunoașterii binelui și răului și șarpe, vorbim, de fapt, despre cei 2 poli ai Creatorului.
Dumnezeu nu poate crea ceva separat de El, și nimic nu poate fi creat fără voia lui; nici măcar Iadul și Satan. Dumnezeu nu poate crea decât ceva DIN EL.
Binele și răul nu există; sunt doar 2 capete ale aceluiași lucru, și cărora le dăm noi denumirea așa după cum am fost învățați.
Nu am putea înțelege binele dacă nu ar fi răul; nu am putea aprecia lumina dacă nu am sta în întuneric. Nu putem mulțumi pentru iubire dacă nu am trăi în frică, o perioadă.
Cum am putea alege ceva dacă nu am cunoaște și opusul său?
Personaj pozitiv – personaj negativ.
Făt Frumos și Zmeul.
Ileana Cosânzeana și Muma Pădurii.
Sânzienele sau Ielele și Rusaliile.
Dumnezeu a fost Creatorul, iar tot ce a creat s-a putut re-crea, replica, având exemplul în „program”.
Părinții (creatori) dau mai departe copiilor (creații) toate calitățile, dar și defectele lor; toate problemele nerezolvate, dar și soluțiile lor; toată gama de emoții pozitive și negative, pentru ca replica, creația, copilul, să aleagă, să își manifeste liberul arbitru. Binele sau răul; iubirea sau frica; pacea sau războiul. Toate sunt alegeri proprii, iar aceste alegeri vor deveni energia creatoare, CUVÂNTUL CARE ZĂMISLEȘTE.
Tot ceea ce vezi a fost creat de cineva: părinți, bunici, străbunici, etc., și poartă amprenta ta, a cuvântului tău: înjuri, blestemi, ocărăști, judeci, batjocorești, cerți, asta este lumea pe care o creezi, în care locuiești, și în care toți sunt zmei, căpcăuni, vrăjitoare, gheonoaie, draci care îți populează Iadul.
Dar dacă tu știi că ești creator, vei alege să manifești lumina, pacea, înțelepciunea, frumusețea, iar lumea ta va fi plină de Ilene Cosânzene, Feți Frumoși, și de entități pline de lumină și iubire.
Totul este o alegere: când te superi, ai ales să faci așa hotărând că zen-ul și iubirea e pentru fraieri. La fel și când alegi să nu dai frâu liber furiei și agresivității, că tot nu-ți aduce ceva bun.
În fiecare moment suntem sprijiniți pentru a lua hotărâri corecte prin pildele pe care le citim, prin basme, povești, ce au în ele sămânța CREATORULUI: CUVÂNTUL, ADEVĂRUL, VIAȚA.
Azi e ziua de Sânziene, dar și nașterea sf. Ioan Botezătorul.
Sânzienele sau ielele sunt personaje pozitive prezente în folclorul nostru de peste 5000 de ani.
Ele sunt creații ale Soarelui, ale luminii pure. Ielele ajută, dar dacă nu le respecți îți pot face rău biciuindu-te dacă CUVÂNTUL cu care ai creat ziua este lipsit de respect.
Sânzienele sau ielele reprezintă, simbolic, CUVÂNTUL POZITIV care creează armonie și pace, pe care să-l respecți; altfel îl urâțești după chipul și asemănarea ta, transformându-l în „zmeu”.
Ioan Botezătorul a fost un personaj cheie în aducerea și propovăduirea cuvântului creator al CREATORULUI. El a binecuvântat totul permițând Luminii, Duhului Sfânt, să curețe, să împrospăteze și să regenereze totul. BOTEZUL PRIN CUVÂNT.
Desigur, se știe care a fost soarta lui, fiind decapitat de către cineva care a pus mai mult accent pe minciună, fals și lingușeală.
Simbolic, Ioan Botezătorul reprezintă CUVÂNTUL DIVIN călcat în picioare de către cei deranjați de lumină, pace, armonie și IUBIRE.
Ziua de 24 iunie are o semnificație vibrațională înaltă, subliniată și de recentul Solstițiu de vară, când a fost cea mai lungă zi lumină și cea mai scurtă noapte. Este o perioadă de conștientizări și de alegeri conștiente.
Ești ceea ce alegi să creezi. La început este cuvântul care creează după chipul și asemănarea ta.
Nu te lăsa atras(ă) în vârtejul vorbelor grele, întunecate, doar pentru a fi acceptat(ă) de ceilalți.
Cuvântul creează. Cuvântul TE creează. Iar rezultatul îți pecetluiește soarta. Te botează.
Sărbătoarea Sânzienelor îți reamintește asta. La fel ca toate basmele și poveștile citite. Toate sunt cuvinte menite să te ajute să-ți reamintești că tu ești cel care NAȘTE CUVÂNTUL CREATOR.
Pentru toți cei care sunt pregătiți să își ia zborul într-o altă dimensiune, am și eu o întrebare: plecați cu tot cu problemele voastre nerezolvate – frici, furii, rușini, vină, supărări, ură, ranchiună, minciuni, iluzii și atașamente – sau plecați ca să scăpați de ele?
Că la cât tam-tam e pe facebook, văd doar ego cât încape.
Dacă ai scăpat de probleme, știi că ești într-o altă dimensiune – cea a IUBIRII, ARMONIEI și PĂCII INTERIOARE; nu te mai pregătești să pleci, pentru că ai ajuns deja, iar asta nu mai are nevoie de anunțuri trâmbițate.
Dragă om gălăgios, îți mulțumesc că mi-ai sugerat un subiect pentru mâine de la ora 20: CREȘTEREA, DEZVOLTAREA, EVOLUȚIA și EGO-ul SPIRITUAL.
Știu că unii vor fi vexați și atinși în orgoliu, se vor supăra, vor comenta, îmi vor da unfriend și alte d-astea. Ok, așa e; plecați liniștiți ca să fugiți de probleme.
Ceilalți, care își văd de drum, vor ști despre ce vorbesc.
Indiferent unde te situezi, te invit să urmărești emisiunea filmată live duminică, 17 iunie, seara, de la ora 20, unde am povestit despre evoluție și ego.
Dacă te superi, nicio problemă; doar am atins un punct pe care tu refuzi să îl vezi.
Primul pas în a te cunoaște pe tine și a afla care este rolul tău în această viață este să știi care este semnificația numelui pe care l-ai primit la naștere.
Astăzi vom vorbi despre GHEORGHE.
Indiferent dacă porți numele Gheorghe sau un nume derivat de-al lui, sau dacă cunoști persoane botezate astfel, știi care este semnificația acestui nume?
Nu uita să pornești și muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea gândurilor și a rândurilor.
În fiecare an, la 23 aprilie, este sărbătorit sfântul Gheorghe, prilej pentru cei care poartă numele sau derivate de-ale numelui, să se bucure, să își sărbătorească onomastica.
Numele GHEORGHE derivă din grecescul GEORGOS, și înseamnă LUCRĂTOR CU PĂMÂNTUL.
Desigur, nu toți cei care au acest nume sunt fermieri, sau au munci în domeniul agricol.
Aici vorbim despre simboluri și semnificații tainice.
Pământul este unul dintre elementele naturii, alături de apă, aer și foc, și este materia primă pentru a făuri „cărămizile” vieții.
Se spune că „din țărână suntem croiți, în țărână ne vom întoarce”.
Pământul, țărâna, reprezintă în mod simbolic energia telurică din care este compus corpul uman și tot ceea ce percep cele 5 simțuri ale omului: văz, auz, gust, miros, pipăit.
Pământul amestecat cu apă dă lutul creator de frumos sau de urât, în funcție de „autor”.
Când este prea multă apă, apare noroiul, tina, nămolul, mlaștina.
În plan fizic, asta înseamnă retenția de apă, hipertensiunea arterială, etc.
Lutul amestecat cu aer ajută la expansiunea materiei prime, pentru a asigura fondul creației.
Când e prea mult aer, lutul devine fragil, și se prăbușește sub propria greutate.
În plan fizic, apar balonările, emboliile, emfizem, pneumotorax.
Iar când totul este trecut prin foc, se poate obține purificarea sau, din contră, distrugerea lucrării, și transformarea sa în praf.
Focul purificator dă naștere sculpturilor monumentale, care rămân nemuritoare. Focul devastator distruge tot în calea sa, oprind viața.
În plan fizic vorbim despre inflamații de tot felul, acele „aprinderi” ale organelor, temperaturi mari, febră, bufeuri, etc.
Atunci când materia primă, țărâna sau pământul , se află în echilibru perfect cu apa, aerul și focul, apare armonia pe toate planurile, la toate nivelurile.
Cumpătarea, echilibrul și armonia sunt elementele cheie ale unei vieți împlinite.
Ziua de 23 aprilie este în zodia Taurului, zodie de pământ. Nimic nu e întâmplător.
Persoanele ce poartă numele GHEORGHE, sau un nume derivat din acesta, sunt menite să lucreze „lutul” creației, să învețe să aibă grijă de corpul propriu, „biserica” sufletului, și să îi învețe și pe alții să facă la fel.
Ele vin într-o familie unde excesele de orice fel au dus la distrugeri de relații, de sănătate, de vieți, pentru a-i învăța să fie cumpătați în tot.
Aceste persoane trebuie să învețe să își stăpânească propriile lor „pofte”, indiferent de domeniu, pentru a înțelege „mesajul” acestor pofte.
Taurul, ca zodie, guvernează zona gâtului, locul de unde izvorăște vorbirea, comunicarea dintre oameni.
Cei ce poartă acest nume sunt meniți să lupte cu „balaurul” poftelor și exceselor, dar și al teoriilor de viață incorect pricepute, pentru a înțelege și transmite mai departe practica eliberatoare.
Dragă GHEORGHE, GEORGETA, GEORGE, GEORGIANA, GEORGINA, GINA, GEORG, GYURI, GYÖRGY, GORAN, JÜRGEN, YORGOS, YURI, îți urez să ai o viață plină de lumină, să reușești tot ceea ce ți-ai propus pentru a fi un exemplu pentru toți cei apropiați ție. Să ai forța de a fi lumină călăuzitoare pentru alții, indiferent de piedicile pe care le întâlnești pe drumul vieții.
Hristos nu a înviat azi.
El este viu dintotdeauna și se află în fiecare ființă, în fiecare piatră, în fiecare respirație a Universului.
El nu moare și reînvie în fiecare an doar pentru ca oamenii să aibă motive să sărbătorească prin mâncare multă, băutură multă, și să preamărească iepurașul.
A-ți imagina că Hristos învie în fiecare an pentru ca oamenii să-și aducă aminte de el, nu poate arăta decât setea de „pâine și circ” rămasă nestinsă de-a lungul timpului.
A-ți aminti de Lumina christică doar în anumite ocazii dictate de calendar, nu poate arăta decât că omul alege să rămână în ignoranță, folosind scuza „păi, așa sunt obiceiurile…”.
A uita că Fiul OMULUI a înviat o dată, că este și a fost viu dintotdeauna în inima și sufletele noastre, și a preamări răstignirea lui, condamnă omul la rămânerea în întunericul ego-ului, iar de acolo să emane și să emită judecăți de valoare față de tot și toți care îndrăznesc să fie altfel.
De ce e nevoie să ni se reamintească anual că a murit și a reînviat? Nu știm asta altfel? Deci, dacă nu am fi anunțați în fiecare an că de Crăciun s-a născut, iar de Paște a înviat, noi, oamenii, am trăi în bezna necunoașterii și a nerecunoștinței?
Dacă nu ar exista biserica, cum ne-am aminti că a existat odată cineva care a crezut atât de mult în oameni încât s-a jertfit pentru ei doar pentru a le arăta că fiecare poate fi ca el, fiu de Dumnezeu?
Și dacă a înviat, oare asta nu înseamnă că a înviat în conștiința umană, rămânând viu?
Dragă OM, fă ca fiecare zi să fie pentru tine și pentru sufletul tău Paște, Crăciun, Florii sau orice altceva, și nu (te) sărbători doar în zile marcate cu roșu în calendar.
Poți fi în fiecare zi conștient de Lumina christică din tine, de ce te mulțumești să o faci doar o dată pe an? Poți fi Lumină divină în fiecare moment al existenței tale, de ce te mulțumești cu o singură secundă?
Soarele există și în zilele noroase, și atunci când este noapte. Doar nu poate fi perceput de simțuri. Cunoașterea te face să știi că există, ignoranța te face să îl observi doar când e lumină și căldură. La fel și Lumina divină din fiecare. Ea există, indiferent de credințe, religie, și părerile oamenilor.
Hristos nu a înviat azi, pentru că el este viu dintotdeauna și va rămâne așa, fie că vrei să vezi, fie nu.
Poți doar alege să îl vezi zilnic, păstrând vie bucuria și iubirea divină, sau să îl vezi ocazional, numind asta „sărbători”; iar în rest să trăiești în frici, furii, ură, deznădejde, așteptând data următoare când îl „răstignești” pentru a-l reînvia, și a-ți hrăni, astfel, ego-ul.
Se numește LIBER ARBITRU.
Hristos este viu în fiecare moment, iar eu cred asta cu tărie!
Așa încât eu nu pot să îți spun „Hristos a înviat”, ci doar HRISTOS ESTE VIU!
Binețe, cititorule!
P.S. Pentru toți cei ce dau hrană sufletului și nu corpului fizic, vă invit să ascultați, să vă relaxați, să vă bucurați.
NIVELURI DE CONȘTIINȚĂ – NIVELUL 3 – MENTAL ȘI CONȘTIENT COLECTIV
Marți, 03 martie, de la ora 20, te aștept live, pe canalul meu YouTube, pentru a povesti despre
NIVELURI DE CONȘTIINȚĂ – NIVELUL 3 – MENTAL ȘI CONȘTIENT COLECTIV
CINE EȘTI TU?
Cine ești tu, cel care vorbești, cel care plângi, cel care suferi, cel care se înfurie, care se consideră nedemn?
Cine ești tu, cel care te bucuri, care iubești, care ajuți, care comunici și te consideri puternic și valoros?
Vei spune „păi, eu!”, iar eu voi reveni cu întrebarea: TU cine ești? Ești mintea ta, ești ego-ul tău, ești creierul tău, ești fizicul, psihicul sau sufletul tău? Cine ești?
CINE EȘTI TU?
Oricât de multe lucruri ți-ar spune alții despre tine, ei nu pot spune decât CE ești.
CINE ești știi doar tu.
De aceea, nu te identifica cu ceea ce se spune despre tine. Aceea arată nivelul altora de percepție.
Am povestit într-o emisiune trecută despre faptul că înainte de a ști CINE ești, e nevoie să fii conștient de CE ești. (https://youtu.be/EkV3hiHx5lY – (IN)CONȘTIENȚA de sine și ale ei consecințe asupra vieții omului).
E nevoie să fii conștient, adică treaz, atent la tine, pentru a putea înțelege că ești mai mult decât fizicul tău, decât ego, mintea, psihicul, sufletul și spiritul tău.
CONȘTIINȚA de SINE apare atunci când ai trecut de haosul din viața ta, atunci când începi să înțelegi că dincolo de nevoile fizice – papa bun, bani, sex, etc. – mai există altceva, ceva care te animă, care îți dă și te menține în viață.
CONȘTIINȚA ține de fond și nu de formă.
CINE EȘTI TU?
La ceastă întrebare am încercat să îți răspund în cadrul conferinței pe tema NIVELURI DE CONȘTIINȚĂ, pe care am susținut-o vineri, 18 martie, și a cărei filmare o poți vedea aici: https://youtu.be/cfVwHpgelR0
Și dacă tot ai aflat câte ceva despre niveluri de conștiință, începi deja să înțelegi că boala apare doar la nivelul 1, la nivelul corpului fizic; iar dacă tu te identifici cu ea, cu acest nivel, vei crede că bolile nu se vor vindeca niciodată.
Îți propun să mergem mai departe, să săpăm mai adânc și să discutăm pe larg fiecare nivel de conștiință, pentru a putea identifica ce poți schimba în viața, atitudinea și comportamentul tău, pentru a nu mai fi blocat în frici.
Săptămâna trecută am vorbit despre PRIMUL NIVEL AL CONȘTIINȚEI – NIVELUL CORPULUI FIZIC, AL INSTINCTULUI. (https://youtu.be/wegeFp0QFuM)
A venit rândul să povestim despre NIVELUL AL TREILEA – MENTAL ȘI CONȘTIENT COLECTIV.
Așa încât te invit să îmi fii alături la ceas de poveste marți, 03 aprilie, de la ora 20, pe canalul meu YouTube, la adresa: https://youtu.be/kWJ9rJA5ysQ (sau apăsând poza de mai jos).
Care este legătura între psihic, creier și corpul fizic, și cum reușesc emoțiile să ne îmbolnăvească am povestit în emisiunea „TRATARE versus VINDECARE – de ce nu ne vindecăm întotdeauna deși urmăm tratamente?” – https://youtu.be/AjNsflw9CpM
Și cum se produce vindecarea, cu criza ei cu tot, poți urmări aici: CRIZA DE VINDECARE – https://youtu.be/N3tC0uqpmmk
Toate aceste înregistrări au rolul de a te ajuta să devii CONȘTIENT(Ă) de tine pentru a deveni o CONȘTIINȚĂ.
Tot ceea ce îți povestesc am învățat prin prisma pregătirii mele ca medic (Facultatea de medicină din Timișoara, promoția 1990), a cursurilor de Noua Medicină Germanică, Recall Healing, Biorezonanță și trecută prin filtrul observațiilor personale de-a lungul anilor.
Îți mulțumesc de însoțire!
Sunt Edith Kadar, și te aștept să povestim pentru a ne informa și a ne deschide mintea.
„INFORMAȚIA DĂUNEAZĂ GRAV IGNORANȚEI ȘI ORGOLIULUI!”
Unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?
Chiar dacă, aparent, întrebarea ți se pare complet deplasată, aiurea și complet nerealistă (repet, ți se pare), îți spun sigur că în cea mai mare parte a zilelor din viața noastră noi nu suntem prezenți în momentele trăirii.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit astăzi la o incursiune în conștiența sau inconștiența trăirii fiecărui moment care ne compune viața, pentru a înțelege că de multe ori luăm hotărâri sau acționăm în timp ce mintea e plecată în alt timp, în alt loc.
Fă-te comod(ă), pornește muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea vorbelor, și hai să începem.
Amintește-ți de câte ori ai ajuns undeva și te-ai gândit: „…dar cum am ajuns până aici, că nu-mi mai amintesc nimic despre drumul parcurs?… parca m-am întâlnit cu cineva… am vorbit… dar ce am vorbit?… am spus ceva?… am promis, oare, ceva?… și plasa asta cu cumpărături de când o am în mână?… când am făcut cumpărăturile?… parcă mi-a spus ceva copilul, dar ce, că nu-mi mai amintesc… oare ce m-a întrebat omul acesta, din fața mea?…”
Recunoști măcar o parte din monologul interior descris mai sus?
Cu toții avem momente de absență din propria viață, clipe în care ne aflăm, parcă, în cu totul altă parte decât suntem, de fapt.
Adevărul este că de (prea) multe ori, mintea noastră nu este în același timp și spațiu cu corpul fizic, fiecare trăindu-și propriul prezent.
Dar, de ce se întâmplă așa? De ce mintea și corpul sunt două entități care, în loc să acționeze unitar, să colaboreze, se ignoră și lucrează în contratimp, sabotându-se, parcă, reciproc?
Am vorbit acolo despre cele trei aspecte ale noastre:
1.- PSIHIC, compus din totalitatea gândurilor, trăirilor, emoțiilor, regulilor de conviețuire în societate, și care este reprezentat de mintea simțită de noi prin acea voce din capul nostru care nu mai tace;
2.- CREIER, setat să găsească o soluție la toate problemele pe care mintea le ridică la rangul de foarte important și extrem de urgent. Reamintesc că el se comportă ca un computer, deci nu știe să facă deosebirea între real-imaginar-virtual și simbol; pentru creier orice gând e real și trebuie rezolvat.
3.- CORPUL FIZIC, unde creierul „descarcă” problemele la care nu găsește soluții în acel moment sub formă de boli, ale căror simptome au menirea de a reaminti creierului să caute soluții în continuare.
Doar că mintea aduce, non-stop probleme noi de rezolvat, iar creierul nu mai apucă să le rezolve pe cele vechi.
Acum, gândește-te că putem avea probleme rămase nerezolvate încă din copilărie, din adolescență, sau orice altă perioadă a vieții.
În viața de zi cu zi ne atrage atenția, ne deranjează și constituie o problemă pentru minte doar acele aspecte rămase nerezolvate de creier și depozitate în corp.
Imaginează-ți că faci un drum, indiferent unde, indiferent cum. În mod normal, ești atent(ă) pe unde calci, la trecerea de pietoni, să nu te ciocnești de alții.
Și la un moment dat vezi o persoană care îți displace, sau îți creează orice altă reacție în corp. De ce nicio altă persoană din drumul tău nu ți-a atras atenția, ci tocmai aceea? Ce ai observat la ea? Că e grasă? Că e urâtă? Că are nasul sau fundul mare? Că e îmbrăcată aiurea?
De obicei nu facem acest gen de analiză pentru a ajuta creierul să rezolve problema, ci rămânem doar cu constatarea și cu starea neplăcută ce va amplifica angoasa transmisă prin emoțional.
Ce persoană din viața ta îndeplinește acele caracteristici, și ce ți-a făcut neplăcut? Și, mai ales, în ce moment al vieții a avut loc acea întâmplare?
De ce este important acest amănunt? Deoarece la fiecare observație care îți rămâne în minte, te întorci și în timp, în momentul în care a avut loc incidentul rămas nerezolvat.
Voi da câteva exemple pentru a înțelege. Indiferent ce voi scrie, încearcă să înțelegi și nu te opri la adjective. Așa gândim cu toții. Că nu recunoști, nu înseamnă că nu e adevărat.
Exemplu: vezi o femeie mare, grasă, cu aspect neplăcut, ce îți amintește de o mătușă din copilărie care tot timpul te certa și nu avea nicio vorbă bună pentru tine. Atunci, când faci această constatare, redevii copilul cu vârsta emoțională de 5-6 ani, ca atunci când s-a întâmplat lucrul neplăcut. Cum te vei comporta în acest moment? Ca un copil, nemaifiind atent(ă) pe unde calci, dacă vine mașina, dacă bagajele sunt toate la tine și nu le-ai uitat pe undeva, pe parcursul cumpărăturilor.
Și în această stare, mergând mai departe, vezi un bărbat care înjură și urlă la alții. Îți atrage atenția pentru că seamănă cu un profesor de liceu care te teroriza? Nu ieși din starea de copil de 5-6 ani, că intri în cea de adolescent licean, cu toate trăirile, reflexele și reacțiile de atunci.
Ajungi acasă și, chiar dacă ești demult la vârsta adultă, vorbești cu unul din părinții tăi care te tratează ca pe un copil și acum. Cum devii în acel moment? Copilul neajutorat care acceptă și acum ca mama sau/și tata să-l dojenească și să îi conducă viața, nefiind capabil(ă) să îi spui cu ești deja la vârsta la care nu mai ai nevoie de ajutor.
Am dat doar 3 exemple, dar gândește-te că zilnic trăiești cu mult mai multe asemenea experiențe care alimentează psihicul, mintea, și dă de lucru creierului.
Putem trage concluzia că fiecare dintre noi suntem o sumă de aspecte diferite ale aceleiași persoane: într-un fel ne manifestăm ca părinți, altfel ca fii sau fiice; într-un fel ca parteneri de viață sau de serviciu, altfel ca vecini. Când traversăm strada suntem într-un fel, când conducem mașina ne schimbăm, etc.
Fiecare situație sau persoană întâlnită scoate la iveală o altă fațetă a noastră.
Acum, gândește-te că multitudinea aceasta de aspecte s-a manifestat în toate momentele vieții, de la naștere și până în prezent. Câte variante ale noastre au existat și există? Nenumărate, fiecare trăind și rămânând în propriul timp și spațiu, cu propriile probleme și conflicte.
Cred că ai înțeles ce am vrut să spun, așa încât voi repeta întrebările de la începutul articolului: unde ești atunci când vorbești, când umbli pe stradă, când lucrezi, când stai cu familia, când faci dragoste, când faci promisiuni și declarații, când viața ta are loc în fiecare zi?
În care moment ești? Iei o hotărâre actuală cu mintea rămasă în trecut? Cum arată viața ta de acum? Ai rămas blocat(ă) în trecut? Compari totul numai cu trecutul?
Cât de prezent(ă) ești tu în momentul prezent al vieții tale?
Nu poți să fii bine, și nu poate să-ți fie bine dacă nu te ancorezi 100% în aici și acum.
Cum poți face asta? Încheind capitole vechi, închizând uși ale trecutului care te atrag înapoi.
Nu intra într-o nouă relație dacă nu ai încheiat-o pe cea dinainte, indiferent de ce natură e. Dacă nu închizi capitolul, te vei arunca în următoarea relație cu toate bagajele celei anterioare, și vei proiecta pe celălalt imaginea predecesorului. Și așa vei rămâne defazat(ă), și nu înțelegi de ce tu nu ai noroc în prietenie sau în dragoste.
Dacă o prietenie veche s-a terminat urât, spune ce ai de spus acelei persoane, mulțumește-i pentru că prezența în viața ta te-a ajutat să înveți anumite lecții, și dă-i drumul.
Nu te încrâncena, nu te încăpățâna. Viața nu este despre a demonstra că ai dreptate, ci pentru a învăța lecții prețioase. Înțelepciunea aduce infinite beneficii, cu condiția să o lași să se manifeste.
Nu pierde timp prețios cu emoții care îți devorează sufletul, ele nu îți aduc nicio lecție nouă. Ura, ranchiuna, resentimentele, încăpățânarea, te vor roade pe dinăuntru, indiferent dacă accepți că așa e sau te minți că ești cea mai zen persoană plină de boli.
Fii atent(ă) la propria viață, la propriile trăiri. La început ți se va părea greu să fii atent(ă) la tine, la trăirile și emoțiile tale pentru că ai fost obișnuit(ă) să fii atent(ă) doar la alții. Dar, încetul cu încetul vei vedea că în sufletul și mintea ta se va instala liniștea și pacea.
Abia în acest stadiu, când te hotărăști să te concentrezi la tine, se produce conectarea la cea de-a patra componentă a omului, spiritul sau esența sa divină.
Dar, până ce nu iei hotărârea, poți încerca orice tehnică de relaxare; vei rămâne cu frustrări și cu falsa credință că oricine poate doar tu nu. Nici măcar rugăciunea nu o poți spune ca lumea, fără ca mintea să nu fugă în altă parte.
Ești suma hotărârilor pe care le iei în fiecare moment.
Dar ce ești atunci când faci alegerile inconștient și lipsești în cea mai mare parte a vieții din prezentul tău?
Ce ești în absența ta? Ești produsul minții care te fragmentează în toate direcțiile și timpurile vieții tale!
Fii prezent(ă) în viața ta amintindu-ți că ai venit aici pentru a învăța, a evolua, a deveni varianta ta din ce în ce mai bună, și nu pentru a-i servi pe alții, pe cei prea leneși să-și facă lecțiile.
Dacă vei face treaba pentru alții, dacă vei fi prezent(ă) doar în viața celorlalți, cine se va ocupa de tine, de lecțiile și evoluția ta?
Tot ce ai de făcut este să închei situații și relații rămase în coadă de pește, să închizi, astfel, uși din trecut și să conștientizezi în fiecare moment prezentul ce ți-e dăruit pentru a-l trăi așa cum ți-l dăltuiești.
Și care e cheia dispariției bolilor din corpul tău? Nu trăi nici în trecut nici în viitor.
FII PREZENT(Ă) ÎN MOMENTUL PREZENT AL VIEȚII TALE!
Cu toții ne dorim o viață bună, prosperă, plină de fericire, pace, armonie și sănătate.
Și totuși, lucrurile nu stau așa de fiecare dată. Ba chiar, de cele mai multe ori, stau rău: nu toți au parte de sănătate, de fericire, lipsurile materiale își pun amprenta pe relații.
Apar fricile, frustrările, furia, invidia, ura care otrăvesc sufletul, alungă pacea și armonia din viață.
Iar de aici și până la apariția primelor simptome de boală, nu mai e decât un mic pas. De ce, oare?
Trăim într-o perioadă de trezire, când oamenii sunt însetați de informație; citesc cu nesaț cărți și materiale de dezvoltare personală și spirituală, urmează cursuri, participă la conferințe și seminarii. Și totuși… problemele rămân acolo, în trup, emoțional, mintal, psihic și-n suflet, deși au conștientizat de unde vin blocajele. De ce oare?
Pentru a afla de ce li se întâmplă toate doar lor, ar fi bine ca oamenii să afle, mai întâi, CE sunt și CINE sunt.
Poți crede că știi cine ești, ce ești, dar practica vieții te pocnește frontal în sinusuri, de vezi stele colorate.
CINE EȘTI TU?
Oricât de multe lucruri ți-ar spune alții despre tine, ei nu pot spune decât CE ești.
CINE ești știi doar tu.
De aceea, nu te identifica cu ceea ce se spune despre tine. Aceea arată nivelul altora de percepție.
Am povestit într-o emisiune trecută despre faptul că înainte de a ști CINE ești, e nevoie să fii conștient de CE ești. (https://youtu.be/EkV3hiHx5lY – (IN)CONȘTIENȚA de sine și ale ei consecințe asupra vieții omului).
E nevoie să fii conștient, adică treaz, atent la tine, pentru a putea înțelege că ești mai mult decât fizicul tău, decât ego, mintea, psihicul, sufletul și spiritul tău.
CONȘTIINȚA de SINE apare atunci când ai trecut de haosul din viața ta, atunci când începi să înțelegi că dincolo de nevoile fizice – papa bun, bani, sex, etc. – mai există altceva, ceva care te animă, care îți dă și te menține în viață.
CONȘTIINȚA ține de fond și nu de formă.
CINE EȘTI TU?
La ceastă întrebare am încercat să îți răspund în cadrul conferinței pe tema NIVELURI DE CONȘTIINȚĂ, pe care am susținut-o vineri, 18 martie, și a cărei filmare o poți vedea aici: https://youtu.be/cfVwHpgelR0
Și dacă tot ai aflat câte ceva despre niveluri de conștiință, începi deja să înțelegi că boala apare doar la nivelul 1, la nivelul corpului fizic; iar dacă tu te identifici cu ea, cu acest nivel, vei crede că bolile nu se vor vindeca niciodată.
Îți propun să mergem mai departe, să săpăm mai adânc și să discutăm pe larg fiecare nivel de conștiință, pentru a putea identifica ce poți schimba în viața, atitudinea și comportamentul tău, pentru a nu mai fi blocat în frici.
Săptămâna trecută am vorbit despre PRIMUL NIVEL AL CONȘTIINȚEI – NIVELUL CORPULUI FIZIC, AL INSTINCTULUI. (https://youtu.be/wegeFp0QFuM)
În această seară de duminică, 01 aprilie, de la ora 20, te invit să continuăm drumul spre cunoașterea de sine, de tine, povestind despre următoarele 2 niveluri de conștiință: nivelul al doilea – EGO, EMOȚIONAL și nivelul al treilea – MENTAL ȘI CONȘTIENT COLECTIV
Care este legătura între psihic, creier și corpul fizic, și cum reușesc emoțiile să ne îmbolnăvească am povestit în emisiunea „TRATARE versus VINDECARE – de ce nu ne vindecăm întotdeauna deși urmăm tratamente?” – https://youtu.be/AjNsflw9CpM
Și cum se produce vindecarea, cu criza ei cu tot, poți urmări aici: CRIZA DE VINDECARE – https://youtu.be/N3tC0uqpmmk
Toate aceste înregistrări au rolul de a te ajuta să devii CONȘTIENT(Ă) de tine pentru a deveni o CONȘTIINȚĂ.
Tot ceea ce îți povestesc am învățat prin prisma pregătirii mele ca medic (Facultatea de medicină din Timișoara, promoția 1990), a cursurilor de Noua Medicină Germanică, Recall Healing, Biorezonanță și trecută prin filtrul observațiilor personale de-a lungul anilor.
Îți mulțumesc de însoțire!
Sunt Edith Kadar, și te aștept să povestim pentru a ne informa și a ne deschide mintea.
„INFORMAȚIA DĂUNEAZĂ GRAV IGNORANȚEI ȘI ORGOLIULUI!”
Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.
Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui.
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.
Binețe, dragă OM!
Te invit să povestim puțin despre întrebările și răspunsurile vieții. Dar, mai întâi, pornește muzica, rogu-te, pentru a ne fi alături la ceas de poveste.
Dacă vrei să ajungi departe în viață, va trebui să știi, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp îți propui să o faci.
Dacă nu îți place viața ta actuală, dacă ceea ce simți și trăiești nu-ți mai hrănește sufletul, dacă te simți blocat(ă), ca într-o cușcă, în propriul trai, nu crezi că a venit momentul să schimbi ceva pentru a nu te mai simți sufocat(ă) în fiecare zi?
Am întâlnit puține persoane care să spună – din tot sufletul și cu toată sinceritatea – că și-au găsit calea, că trăiesc în armonie cu ei înșiși și cu cei din jur, și că sunt foarte mulțumiți de toate aspectele vieții lor: personal, profesional, sufletesc, spiritual, emoțional, etc.
Lasă-mă să ghicesc, îmi vei spune că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață.
Și asta de unde o știi?
Ai încercat toate variantele, ai făcut tot setul de schimbări posibile în viața ta, și așa ai ajuns la această concluzie glorioasă?
Nu?
Ți-ai ascultat sufletul și ți-ai pus în evidență talentele tale native, folosindu-ți-le pentru a-ți crea slujba la care ai visat?
Insiști să lucrezi în aceleași condiții care te fac nefericit(ă), și totuși știi cu siguranță că fericirea e doar în cărți și în filme, că viața reală bate filmul?
Serios, nu te-ai plictisit de fraze stereotip?
Nu te-ai săturat să te hrănești cu slogane pline de teorie dar amânate la nesfârșit a fi aplicate în practică?
Nu-ți sunt destule lozincile servite de alții și pe care le-ai împrumutat și adoptat cu bucurie nu pentru a te ajuta, ci pentru a-ți servi ca scuză la nefericirea și neîmplinirea ta?
Nu ești înfometat(ă) de viața reală, de acțiune, de verb, după atâta „mâncare” nesănătoasă formată din lamentări și scuze?
Nu ești intoxicat(ă) de atâtea noțiuni teoretice despre dezvoltare și evoluție personală și/sau profesională, neurmate de aplicarea în practică?
Nu ți-a ajuns să îți irosești energia, timpul și viața inventând și confecționând scuze în loc să treci la treabă?
Și dacă aici ai ajuns, așa arată acum viața ta – goală de conținut, dar doldora de teorie și lamentări – pot să te întreb de unde știi că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață? Sau fraza care câștigă detașat ca capitolul stupiditate/bullshit: „așa e viața; o luptă continuă în care alții câștigă, iar eu pierd!…” bla, bla, bla, bla, bla….
Atunci când cineva mă întreabă ce să facă să se regăsească pentru că undeva, pe drumul vieții, s-a pierdut sau s-a abandonat, întreb unde anume vrea să ajungă, cum și în cât timp își propune să o facă.
De cele mai multe ori mi se răspunde rapid „nu știu”, semn că nu numai nu s-au gândit, dar nici acum nu vor să o facă.
Dragă cititor, dacă tu crezi că răspunsurile la întrebările trăirii îți vor fi date de străinii vieții tale, te înșeli amarnic.
Întrebările conțin deja o parte din răspunsuri; doar să vrei să le vezi, să nu-ți fie lene să o faci îmbrăcând haina lui „nu știu”.
De ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri?
– Pentru că e mai comod să inventăm scuze decât să săpăm în interiorul nostru și să găsim răspunsul real, acela care aduce oftatul de eliberare în pieptul nostru.
– Pentru că, pentru a obține răspunsuri, va trebui să ne facem timp pentru noi.
– Pentru că aflarea cheii întrebărilor dislocă o mare cantitate de minciună care acoperă comoara ascunsă, răspunsurile.
– Pentru că întrebările ne dau mai multă valoare în ochii noștri decât răspunsurile (de multe ori) neplăcute.
– Pentru că nu avem chef să ne ocupăm de noi, fiind mai ușor să găsim țapi ispășitori.
– Pentru că teoria (crezi că) îți dă prestanță în ochii celorlalți.
– Pentru că întrebările ne „țes” o viață socială bogată, gălăgioasă, pe când răspunsurile ne obligă la liniște.
– Pentru că nu ne învață nimeni să rezolvăm problema întrebărilor, obținând soluția răspunsurilor.
– Pentru că nu știm să finalizăm întrebările cu răspunsuri.
Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui.
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.
Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.
Când vom înțelege că întrebările fără răspuns duc la dezintegrarea sufletului și la boala fizică, și că răspunsurile asumate sunt antidotul, vom face cel mai mare pas în regăsirea, reintegrarea și recompunerea noastră.
Și când ne vom hotărî să creștem mari și să ne maturizăm, indiferent de vârstă, vom înțelege că dacă vrem să ajungem departe în viață, va trebui să știm, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp ne propunem să o facem.
Cât durează asta?
Atât timp cât e nevoie.
Nici mai mult, nici mai puțin.
Divinitatea vorbește cu noi și prin noi indiferent dacă ne-am trezit sau nu, dacă suntem conștienți de asta sau nu.
De multe ori primim răspunsuri la problemele vieții de la oameni la care nu ne așteptăm să fie mesageri.
De multe ori rostim vorbe și spunem lucruri neașteptate oamenilor, de parcă nu noi am vorbi în acel moment. Acele vorbe se dovedesc a fi exact răspunsul pe care îl aștepta interlocutorul.
Nu trebuie să credem în Dumnezeu pentru a fi mesager divin.
De multe ori respingem dumnezeirea doar pentru că nu acceptăm forma în care ne este prezentată de religie, biserică și preoți.
E suficient să fim aleși ca cea mai bună variantă a mesagerului pentru o anumită persoană ce trebuie să audă un răspuns.
Cu toții avem esența divină în noi, acel duh sfânt despre care se vorbește, iar el există indiferent dacă acceptăm asta conștient sau nu.
Și Soarele există, indiferent dacă vrem să-l vedem sau nu, dacă ieșim afară sau tragem storurile să ne ascundem; indiferent dacă e zi sau noapte, dacă e senin sau înnorat.
La fel există și dumnezeirea din noi și în noi.
Să știi că Dumnezeu există în tine indiferent de religia pe care ai primit-o sau ai ales-o, dacă te numești credincios sau ateu.
Divinitatea nu are nevoie de aprobarea omului pentru a exista.
Dar omul are nevoie de certitudinea dumnezeirii din el.
Dumnezeu știe că îl ai pe El în tine.
S-ar putea ca tu să nu știi sau să respingi asta.
De aceea, El ne vorbește prin oameni, prin tine.
Nu opri mesajele ce curg prin tine. Ele sunt confirmarea divinului din om, a omului integrat de dumnezeire.
Sunt confirmarea că ești OM!
EU SUNT DIVINITATEA CE ÎȘI BINECUVÂNTEAZĂ UMANITATEA!
EU SUNT UMANITATEA CE ÎȘI MANIFESTĂ DIVINITATEA!
EU SUNT CEEA CE SUNT!
De câte ori nu ți s-a spus că ar fi bine să faci o schimbare în viață, totul spre binele tău?
Și, de câte ori nu ai realizat chiar tu că ceea ce trăiești zilnic nu te ajută, nu te împlinește, nu îți aduce liniștea și pacea în familie și în suflet?
Dar, de câte ori nu ai amânat la nesfârșit punerea în practică a schimbării pe motiv că nu te simțeai pregătit(ă)?
Ce anume te pregătește pentru schimbare?
Cum îți dai seama care sunt aceste pregătiri și cât timp trebuie ele să dureze?
Dar, cel mai important, din ce perspectivă apreciezi și cuantifici aceste schimbări din viața ta?
Binețe, dragă OM!
Te invit să povestim puțin despre promisiuni făcute și amânate pe motiv de nepregătire din perspectiva fricilor.
Fă-te comod(ă), ia-ți un ceai sau o cacao fierbinte, pornește muzica, și hai să începem.
De câte ori nu ai spus sau nu ai auzit spunându-se ceva legat de a fi pregătit(ă)?
„Voi face schimbarea în viață atunci când voi fi pregătit(ă)!”
„Știu că trebuie să fac schimbarea, dar nu sunt încă pregătit(ă)”.
„Sunt pregătit(ă) să renunț la vechile obiceiuri și să mă schimb pentru binele meu”.
Cred că știi despre ce vorbesc.
Eu voi scrie azi despre a fi sau a nu fi pregătit(ă) să faci schimbări în domeniul sănătății fizice, psihice, spirituale și al transformării personale în vederea regăsirii de sine.
Să începem.
Cum îți dai seama că trebuie sau ar fi bine să schimbi ceva în viață, în traiul tău actual?
Indicatorul este starea de bine pe care o resimți până la cea mai îndepărtată celulă a corpului tău.
Ți-e bine fizic, nu ai nici un simptom, nicio boală?
Ți-e bine psihic, nu ești bântuit(ă) de emoții consumatoare de energie, gen frici, furii, frustrare, nefericire, nesiguranță, devalorizare de sine?
Te simți împlinit(ă) pe toate planurile: personal, profesional, spiritual, sufletesc?
Dacă răspunsul tău sincer este DA la toate întrebările (repet, sincer, că nu te minți decât pe tine), atunci nu ai nevoie de nicio schimbare în viața ta, probabil ai făcut-o mai demult. Înseamnă că totul decurge optim, iar întâmplările și evenimentele curg nestingherite, fără poticneli, fără să întâmpine obstacole. Oportunitățile apar fără efort, iar rezultatele muncii și ale gândirii aduc un plus de bine, confortabil în toate planurile.
Dacă răspunsul tău este NU, și tot ce îți trece acum prin minte, după citirea celor de mai sus, este că nu există în realitate așa ceva, că este doar o utopie, o plăsmuire a unei minți odihnite sau o glumă bună, te anunț oficial că te înșeli amarnic.
Așa arată starea de bine în viață, de împlinire sufletească, de pace lăuntrică și de armonie cu tine însuți/însăți.
Nu crezi că există cu adevărat așa ceva?
Și cum ai ajuns la concluzia asta?
Din frustrările cu care te încarci zilnic, din pesimismul și acreala de care te-ai lăsat înconjurat(ă), sau din starea de sufocare pe care ți-o dă ascultarea indicațiilor prețioase ale altora despre cum ar trebui să fii tu pentru a-i face pe ei fericiți?
Cât trăiești închis(ă) și închistat(ă) de și în dogmele societății, libertatea, eliberarea și binele personal sunt doar cuvinte mari găsite în cărți și în filmele de la Hollywood.
Da, ai dreptate.
Când locuiești în întunericul fricilor și furiilor, ești ca într-o peșteră de unde ți-e frică să ieși pentru că alții îți spun că nu există altceva, aceea este întreaga lume pe care o meriți, și tu îi crezi. Ajungi să nu mai poți înțelege noțiunea de LIBERTATE, regulile lui AFARĂ; ALTCEVA devine un cuvânt abstract, iar BINELE este o ispită din iad.
Când trăiești în peștera ta pe care ai acceptat-o de bunăvoie, te folosești doar de ceea ce știi și găsești acolo, înăuntru.
Vorbești despre libertate și eliberare din lanțurile propriei neputințe și din cătușele fricilor și ale furiilor.
Vorbești despre lumină și soare din perspectiva întunericului pe care l-ai acceptat ca pe o stare normală.
Vorbești despre schimbare a perspectivei de viață doar în teorie, te mulțumești și cu atât. Să facă alții altceva, mai mult, și să vină să-ți spună, să îți arate și ție calea; să te ia de mână și, dacă se poate, să și facă pașii în locul tău. Doar ți se cuvin toate, că nimeni nu-i mai victimă ca tine, și mai prizonier(ă) în întunericul ignoranței tale, nu-i așa?
Să presupunem că îți ajunge la urechi cum că ar mai exista și altceva, un AFARĂ, unde este lumină.
Începi să simți că s-ar putea să mai fie ceva, că sigur mai trebuie să fie. Ce faci atunci? Că doar nu te poți năpusti așa, ca nebunul, în zona pe care nu o cunoști, nu o înțelegi și nu o poți controla. Cel puțin așa îți zici.
Începi să citești despre „lumină”, despre „afară”, despre „altceva”.
Urmărești cu înfrigurare filme, urmezi cursuri, asculți prelegeri și prezentări ale unor oameni care fie au pășit deja în afara peșterii și vin să-ți povestească și să-ți îndrume pașii, fie îți vor vorbi despre ceea ce cred ei că ar însemna lumina din perspectiva întunericului lor.
Și toate astea pentru a fi pregătit(ă), zici tu în timp ce savurezi satisfacția pe care ți-o dă confortul teoriei și al afirmațiilor golite de crez; că doar nu te doare gura, nici gândul, nu-i așa?
Drumul de la teorie la practică poate fi lung, presărat cu bunele intenții ale tale și ale altora, și „luminat” de iluzia că tot vei ieși tu afară, odată și odată.
Cam ca un măgar care are legat înaintea ochilor un morcov, și va merge la nesfârșit pentru a prinde și a consuma „premiul” (nu, nu te-am făcut măgar, ci doar am dat un exemplu pentru a înțelege).
Cam asta este autoiluzionarea în care trăiesc mulți oameni, teoria confortabilă îndepărtându-i, încet, de practica pășirii în afara îngrădirii pe care au acceptat-o ca mod de viață.
Acestea sunt momentele în care de vorbește despre PREGĂTIREA de a schimba ceva.
Ca și cum ai spune „pot face orice, sunt capabil(ă) să fac orice, dar nu sunt, încă, pregătit(ă).
Serios?
Și când vei fi? Și ce anume te pregătește? Teoria?
Și cum îți vei da seama că ești pregătit(ă) pentru marele pas? Îți va spune cineva? Vei simți în urina de dimineață?
Cum poți să știi că ești pregătit(ă) să zbori, să înoți, să alergi, dacă nu ai mai făcut-o și doar găsești motive să amâni și scuze de ce să nu o faci?
Niciodată nu te vei simți pregătit(ă) suficient, din perspectiva fricii, a dezamăgirii și nemulțumirii de sine.
PREGĂTIREA în acest domeniu este o capcană, o scuză, un motiv de amânare la nesfârșit.
Ori faci schimbarea, ori nu. Punct.
Nu te poți lăsa de fumat reducând porția zilnică și menținând-o așa ani de-a rândul. Te minți.
Nu poți slăbi mințindu-te în permanență că tu nu mănânci nimic, doar apa te îngrașă.
Nu poți găsi liniștea și pacea sufletească pregătindu-te în „sala” nefericirii și neîmplinirii.
Nicio persoană străină, nici un curs, nicio carte nu te pregătesc pentru schimbare; pot doar să-ți prezinte starea, noțiunile de bază, dar tu va trebui să faci pasul.
În fond, nu înveți să înoți sau să conduci mașina citind cărți. Dar poți afla instrucțiuni și reguli pentru a-ți fi bine atunci când aplici totul în practică.
Toate cele de mai sus se aplică și în domeniul schimbării și transformării personale.
Când ai hotărârea și determinarea de a face pasul în afara peșterii întunecate, fă-l cu curaj!
Acolo, afară, vor fi multe ajutoare care să te îndrume.
Nicio perspectivă teoretică nu te poate pregăti pentru practica vieții.
Răspunsul stă în curajul acțiunii. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta să faci schimbarea, să crezi în tine, și să pășești cu hotărâre.
Ce ai de pierdut? Fricile? Întunericul?
Dar ai atâtea de câștigat, cel mai mare premiu fiind liniștea, pacea, armonia ce curg nestingherite spre cea mai îndepărtată celulă a corpului tău, ce decurg din regăsirea de sine, de TINE.
Nu amâna practica pe motiv de teorie
NICIO PERSPECTIVĂ TEORETICĂ NU TE POATE PREGĂTI PENTRU PRACTICA VIEȚII!
Încearcă, și dă-mi de veste.
Binețe, dragă cititorule, și mare mulțumire pentru însoțirea pe calea rândurilor!
Oricât de tare te-ar deranja acest titlu, abține-te de la comentariile izvorâte din educația primită și nu din experiență până ce vezi și tu, ca un înțelept, ce am a spune.
Indiferent că simți sau nu, că educația îți permite să accepți asta sau nu, EȘTI ESENȚĂ DIVINĂ CE SE MANIFESTĂ VREMELNIC ÎNTR-UN CORP FIZIC.
Și, înainte de a se închina la tot felul de chipuri cioplite ce simbolizează dumnezeirea, omul ar trebui să accepte ceea ce știe: că este Duh Sfânt, că este parte de Dumnezeu, și că, deci, știe tot ceea ce știe El.
Fiecare om ar trebui să fie zeu pentru el însuși, mai întâi de toate, dincolo de frica de a nu supăra divinitatea care nu are nimic în comun cu frica.
Binețe, OM înțelept!
Te invit să povestim fără false pudori și indignări egotice.
Ești ceea ce alegi să manifești!
Omul își dorește, visează, să poate sa facă orice, să ajungă orice, fără nici un efort. Nu pentru că i se cuvine, ci pentru că, acolo, în adâncul său, știe că POATE.
Omul se naște perfect, are toate informațiile pentru a deveni cea mai bună și mai performantă variantă a lui; și asta până în momentul în care părinții se hotărăsc că au dreptul să își aducă contribuția la creația dumnezeiască și să adauge propria lor tușă de culoare, și să se apuce de „modelat” ceva ce există deja: duhul sfânt îmbrăcat în „haina” trupului.
Omul crede că el este cel care creează, care stabilește viitorul, care modelează viitorul om care să slujească divinității nou create: societatea.
Ce poate crea o parte de Dumnezeu întrupată? O divinitate manifestată într-un corp fizic.
Și totuși, de ce sunt atât de multe probleme în lume? De ce oamenii nu se mai iubesc? De ce apar atât de multe condiții în fiecare relație care se înfiripă, indiferent de domeniu?
Desigur, teoriile sunt multe, și fiecare om de pe fața Pământului ar putea să aibă propria variantă. A ego-ului, desigur.
Omul își dorește să manifeste dumnezeirea cu care a venit înzestrat, dar nu știe cum. De ce? Pentru că a ales să aibă intermediar: ego-ul, pe care l-a ridicat la rang de divinitate.
Imaginează-ți că pentru a nu-L auzi pe Dumnezeu, pentru a nu-ți asuma că ești divinitate, ai inventat un intermediar; că doar tu nu ești demn, ți s-a spus. Și în loc să comunici direct cu acea parte care îți dă viața, Sinele Divin, alegi să înmânezi frâiele unei terțe „persoane”, doar din lenea de a afla singur răspunsurile. Acest intermediar se poate numi preot, ghicitor, guru, maestru, etc. Iar acesta îți va cere bani mulți pentru iluzia de a-ți crea firul direct cu Dumnezeul care există în tine, cu Dumnezeul fără de care nu ai fi în viață, cu fizicul, organele, ADN-ul tău cu tot.
Nimeni nu este de vină că refuzi să vezi divinitatea din tine și să accepți că ești parte de Dumnezeu.
Poți spune că de vină e educația. Desigur, asta e constatare și nu scuză.
Atunci când refuzi evidența doar pentru a nu-ți trăda atașamentul de teoria primită sub denumirea de „educație-din-prea-multă-iubire”, îți respingi esența divină, cea care îți dă definiția cu adevărat.
Îți respingi partea de duh sfânt, de dumnezeire, pentru a mulțumi omul.
Refuzi partea de divinitate, de ZEU, din tine însuți, OMULE, pentru a deveni om.
Greu preț, plătit din frica de a nu supăra vreo divinitate creată după chipul și asemănarea ta, creatorule care ești!
Poți alege să reacționezi cum vrei: să fii revoltat(ă), să rezonezi, și să înțelegi că dacă ai în tine Duhul Sfânt nu poți fi decât dumnezeire manifestată în trup fizic.
De aceea îți spun că FIECARE OM AR TREBUI SĂ FIE ZEU PENTRU EL ÎNSUȘI!
E ușor a spune că știi ce e femeia. E și mai ușor să faci presupuneri și să te lansezi în teorii ce cuprind noțiuni auzite sau/și împrumutate de la poeți, artiști, sau din presa scrisă, văzută și vorbită.
Dar, dincolo de definițiile enunțate din automatism, spune-mi, te rog, ce este FEMEIA și ce înțelegi tu prin FEMINITATE?
Unii se vor grăbi să spună că nu există așa ceva, sau că există doar în filme. Desigur, au dreptate în măsura în care nici ei nu există.
Alții vor spune că e sexul frumos care are rolul să facă viața și traiul frumoase și să aducă o notă de… frumusețe în existența cotidiană. Îhî, fascinant; stai, că am adormit de plictiseală.
Altcineva? Mai sunt păreri?
Bine, bine, nu vociferați! Nu-s eu mai deșteaptă, dar am trăit și auzit multe din cele ce urmează.
Încep prin a spune ce nu e.
Femeia nu este ființa dotată cu sâni și fund mișto în tinerețe, special să ațâțe bărbații și care, în timp, se transformă – așa cum se spune cu mare „dragoste” și „respect” – în băbăciune.
Femeia nu este o persoană menită să facă totul în casă, în timp ce tu stai cu băieții la o bere, că, deh, ești obosit de la atâta muncă.
Femeia nu este servitoarea soților și nici a copiilor!
Menirea ei nu este să facă toate treburile în casă, să facă cumpărăturile, că tu ești prea ocupat, să meargă la serviciu cu normă întreagă, apoi să vină acasă, să gătească, să facă lecțiile cu copiii, să facă curățenie, iar apoi, când spune că e prea obosită pentru dorințele partenerului să primească un „da’ ce naiba ai făcut toată ziua?… nu mai ești aceeași ca în tinerețe!…”
A fi femeie implică FEMINITATE.
Dar să știi că:
– sânii, fundul și formele apetisante nu îți dau feminitatea, ci îți asigură doar un ambalaj atrăgător;
– părul coafat, unghiile geluite, hainele de firmă, pantofii și poșetele din piele fină, precum și alte accesorii ultimul răcnet nu te fac femeie, ci îți creează iluzia că ai fi feminină.
– menstruația nu te face nici femeie, nici feminină, ci doar îți dă posibilitatea de a deveni mamă;
– menopauza nu înseamnă sfârșitul feminității; din contră, înseamnă continuarea și celebrarea ei din alt stadiu, de la alt nivel de înțelegere și înțelepciune;
– femeia nu este doar o simplă gaură atașată unui corp, așa cum nici bărbatul nu este doar o prelungire inutilă a organului său sexual, în ciuda folclorului manelist.
FEMINITATEA este ceva ce vine din interior; este ca o credință în calitățile cu care FEMEIA a fost înzestrată, și, deci, nu are nimic a face cu forma, ci constituie fondul.
FEMINITATEA celebrează intuiția, empatia, liniștea conștientizării de sine.
Dacă masculinitatea aduce acțiune, forță fizică, dinamism și determinare, feminitatea este „combustibilul” care pune aceste calități în mișcare și le întreține buna funcționare.
A fi FEMEIE presupune înțelepciune, diplomație, o intuiție extraordinară, o capacitate mare de a empatiza cu ceilalți și de a prevedea rezultatul tuturor hotărârilor luate.
A fi FEMEIE înseamnă să știi când să taci și când să vorbești, dar, mai ales să știi ce și când să spui.
A fi FEMEIE înseamnă să știi să iubești necondiționat, să știi când și cât să stai deoparte, și când să intervii.
A fi FEMEIE înseamnă să împletești un cuib al dragostei, liniștii, armoniei și siguranței, unde partenerul și copiii să se simtă în largul lor, fără încorsetarea condiționărilor permanente.
A fi FEMEIE înseamnă să vezi și să simți neputința și frica în ochii celorlalți, și să ajuți tacit, fără să faci pe cineva să se simtă umilit(ă), pus(ă) la colț, călcat(ă) în picioare sau arătat(ă) cu degetul.
A fi FEMEIE înseamnă să știi și să poți jongla cu toate aspectele tale astfel încât toată lumea să se simtă bine, mai ales tu.
Să știi să te joci cu copiii tăi, să glumești, să îi ajuți, să nu îi condiționezi, să le fii un sprijin în viață. Iubește-i, protejează-i și arată-le în fiecare zi cât de importanți sunt pentru tine.
Adică să fii MAMĂ!
Să știi să fii alături de soț sau partener în orice situație; să nu condiționezi, să nu proiectezi pe el imagini ireale și să nu ai așteptări imposibile. Să înțelegi că el este bărbat și că nu va putea face niciodată ceea ce faci tu ca femeie. Nu îi mai cere să fie cum crezi tu că ar trebui să fie pentru ca tu să fii fericită; îl faci pe el nefericit, iar asta nu este iubire. Nu-l refuza tot timpul și nu-l neglija. Spune-i în fiecare zi că îl iubești, iar dacă nu simți asta, ce mai cauți alături de el?
Fii SOȚIE și PARTENERĂ!
Învață să fii o FIICĂ iubitoare, dar nu îți neglija copiii și soțul pentru a-ți îngriji părinții. Noua ta familie este cea întemeiată la căsătorie.
Învață să fii o SORĂ pe care frații tăi se pot baza; dar nu te sacrifica pentru ei, alta ți-e familia.
Fii o COLEGĂ; VECINĂ; CUNOȘTINȚĂ bună; nu bârfi, nu condiționa, că nu ești deținătoarea adevărului universal. Acelea sunt frustrări care te acresc și nu te fac feminină, din contră, doar o comentatoare nemulțumită în veșnicia frustrării.
Învață să te adaptezi la nou, și să ții pasul cu lumea modernă; altfel se va crea o prăpastie între nou și tine, care vei rămâne având alături doar nălucile trecutului.
Fii PRIETENĂ loială și, mai ales, fii prietenă cu tine!
– Ai grijă de tine din toate punctele de vedere: fizic, psihic, mental, energetic, spiritual.
– Fă zilnic mișcare pentru ca energia din corpul tău să nu se blocheze în curgerea ei.
– Mănâncă la ore regulate și odihnește-te atât cât simți și știi că are nevoie corpul tău.
– Aranjează-te pentru că așa vrei, așa simți și așa te simți împlinită, nu pentru că așa spun alții.
– Iubește-te și acceptă-te așa cum ești și nu mai încerca să fii o copie ieftină a vreunui curent trâmbițat la televizor. Asumarea de sine se simte în manifestarea ta exterioară.
– Fă cu mare drag și pasiune tot ce faci. Altfel, totul devine forțat, la fel ca și feminitatea care se va goli de fond, de semnificație și va fi „cârpită” cu forma, cu iluzia.
A fi FEMEIE înseamnă să crezi în tine în fiecare secundă a vieții tale, indiferent de părerea celorlalți; să fii un exemplu de hotărâre, determinare, și să ai ambiția de a deveni o variantă mai bună, mai optimă a ta.
A fi FEMEIE înseamnă să ai opinii clare fără să vrei să impresionezi, să știi să ajuți fără să critici, să știi să sprijini fără să reproșezi, să știi să întinzi o mână discret, fără a aștepta elogii și mulțumiri.
Nu aspectul fizic te face femeie! Nu menstruația te face femeie! Nu un bărbat te face femeie! Nu o anumită vârstă te face femeie!
FEMINITATEA este o stare ce ar trebui să existe în fiecare femeie. La fel și IUBIREA, ce ar trebui să existe în noi și nu este o persoană.
Când vei ști să ajungi și să recunoști starea de FEMINITATE, vei ști cu siguranță că ești FEMEIE, indiferent de aspect și de părerea celorlalți.
Până atunci vei fi doar un om care pretinde că joacă rolul de femeie.
Fă-ți timp, explorează-te și găsește FEMINITATEA din tine. Nu-ți mai pierde vremea să-ți aranjezi forma și să o întreții; vei fi ca o casă întreținută pe dinafară, dar dărăpănată în interior.
Nu forma îți dă feminitatea ci FEMINITATEA îți cizelează forma.
Și nu mai fi disperată că ești singură. Nu un bărbat te împlinește, și categoric nu el te face FEMEIE.
TU te faci FEMEIE pentru că așa vrei, așa simți, și abia după aceea va apare cel potrivit pentru tine.
Nu un partener te împlinește, ci tu o faci. Abia după aceea dispar așteptările și apar liniștea și armonia în cuplu.
A fi femeie nu înseamnă a fi plină de forme și golită de fond, de feminitate.
Formele corpului și aspectul fizic nu te transformă automat într-o femeie.
Feminitatea nu ține de exterior ci de ceea ce vine din interiorul tău.
Este ceea ce rămâne după ce dai la o parte superficialitatea și gălăgia societății, te dezbraci de hainele iluziilor și îți asumi „nudul” originalului, al veritabilului, al naturaleții.
A arăta a femeie poate oricine, dar a fi înzestrată cu FEMINITATE și a fi FEMEIE e apanajul celor speciale.
LA MULȚI ANI, FEMEIE!
P.S. De data asta te invit nu numai să asculți muzica, ci să și vizionezi clipul pe care l-am realizat cu ocazia zilei FEMEII.
Se spune că oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Dar, oare, cât timp ne facem pentru a-i observa pe cei care intră și ies din viața noastră, și cât de conștienți suntem de descoperirea de noi înșine?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să împărtășești cu mine gândul de azi. Pornește, rogu-te, muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.
Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Când afirmăm că vrem să schimbăm ceva în viața, traiul și gândirea noastră, Universul ne aduce în cale anumite persoane care creează acele situații din care să învățăm ceva.
Sunt oameni care punctează și evidențiază exact plusurile care ne ajută sau/și lucrurile la care mai avem de lucrat și care ne pot încetini schimbarea.
Cei care ne enervează, ne irită, sunt cei care oglindesc aspectele ce nu ne plac la noi, și rămân în preajmă până când vom înțelege lecția pe care o avem de aprofundat.
Degeaba încercăm să-i dăm la o parte pe acei oameni, vom întâlni alții, cu aceleași caracteristici: aceiași șefi nesuferiți, aceeași tipologie de partener(ă), aceiași vecini zgomotoși, etc.
Problema nu sunt acele persoane, ci imaginea pe care o oglindesc, și disconfortul de a ne deranja „perfecțiunea” pe care o trâmbițăm.
E posibil ca un aspect care nu ne place la celălalt să reflecte o teamă de ridicol, de oprobiul public.
De exemplu, atunci când spui că te deranjează alcoolicii, nu înseamnă că ești alcoolic; în fond, nu alcoolul e deranjant, ci efectele pe care acesta îl are asupra comportamentului: pierderea controlului, alienarea, maimuțăreala, etc. Și aceste aspecte sunt cele de care îți este teamă să le afișezi.
Când spui că cineva e nesimțit, adică nu simte ceva, aceasta este o imagine oglindită: poate nu simți iubirea celuilalt, sau respectul, sau nu-ți pasă, de fapt, de nimeni, dar în afară afișezi altceva.
Când te deranjează cerșetorii, iar tu ai un statut financiar bun, verifică dacă nu cumva cerșești în permanență atenție de la cei din jur, căutând să spui ceva tot timpul, chiar dacă nu ai ce, sau să ai ultimul cuvânt.
Când te deranjează criminalii, caută în sinea ta cine a ucis iubirea din tine, sau ce iubire din trecut ți-ai înăbușit-o.
Când te revoltă cei care fac rău copiilor, gândește-te cine a făcut rău copilului din tine atunci când el era încrezător și avea mai multă nevoie de sprijin, abuzând de naivitatea lui.
Așa privește lucrurile. Oglinzile funcționează perfect, chiar dacă nu vrem să acceptăm, și suntem în negare și furie (primele două stadii ale suferinței).
Apoi sunt oamenii care ne fac să ne simțim bine, în largul nostru, veseli și liberi. Acestea sunt aspecte care există deja în noi, dar nu le observăm sau ne îndoim de ele din cauza celor care ne creează disconfort.
Ambele categorii ne ajută să ne vedem corect, și punctează aspectele forte care ne ajută să corectăm ceea ce ne frânează.
Doar atât să fim atenți să nu lăsăm ego-ul să proiecteze imaginea pe care o vrem, pe care o vânăm, care ne „coafează” vanitatea, ci să vedem realitatea.
De exemplu, atunci când avem senzația că cineva ne evită și nu vrea să vorbească cu noi, nu înseamnă decât că noi înșine nu vrem să ne vedem adevărata imagine, evităm să privim adevărul în față și refuzăm să vorbim cu noi înșine.
Orice interpretare legată de celălalt e o evitare a realității.
Noi doar proiectăm pe ceilalți ceea ce este nerezolvat în noi, ceea ce nu vrem sau nu putem încă să vedem sau să acceptăm la noi.
Ego-ul ne mână să observăm, să judecăm și să-i catalogăm pe ceilalți doar pentru a nu ne vedea pe noi.
Nimeni nu ne vrea răul; aceasta e strict interpretarea noastră.
Nimeni nu ne e dușman, ci doar o reflexie a propriului conflict cu noi înșine.
Fiecare moment al vieții este perfect creat și mulat pe ce avem nevoie să vedem, să înțelegem pe drumul descoperirii de noi înșine.
Totul se întâmplă pentru a ne ajuta. Sau înfrâna, dacă așa alegem să vedem.
Dacă deschidem ochii, vom înțelege.
Dacă îi ținem închiși, vom vedea doar reflexiile propriului refuz de noi înșine.
Oamenii intră și ies din viața noastră într-un anumit moment pentru a ne ajuta să ne descoperim.
Observă-i. Observă-te!
Fiecare om are nevoie de câte o pauză de la cotidianul vieții, de la ternul șabloanelor și monotonia regulilor de respectat pentru a nu-i deranja pe alții.
Este răgazul pentru a ne reîntâlni cu cea mai apropiată ființă: noi înșine.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să (re)citești un material drag sufletului meu.
Este despre momente. Povestește-mi despre ale tale.
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături printre rânduri.
Momente.
Avem momente în viață când simțim nevoia să fim singuri, să ne retragem din exterior și să stăm în liniștea interiorului nostru. Dacă o găsim. Liniștea.
Sunt momentele în care ne izolăm, nu mai răspundem la telefoane, nu ne mai interesează viața socială cu rețelele ei cu tot; când nu mai vrem să mergem undeva și când evităm întâlniri sau convorbiri din vârful buzelor, pline de banalități, șabloane și platitudini.
Sunt momente în care nu ne interesează dacă cineva ne judecă, ne condamnă, ne amenință că nu mai vorbește cu noi, că se supără, bla-bla-bla, deoarece atunci vom ști cine ne este alături cu adevărat, ne acceptă așa cum suntem, ne iubește necondiționat.
Sunt momentele în care nu mai vrem să auzim nimic și pe nimeni, și nu ne interesează că ceilalți ne pot crede neserioși pentru că am dispărut și nu mai dăm semne de viață.
Sunt momente pentru noi, în noi, cu noi înșine.
Clipele în care ne adunăm de pe unde ne-am irosit, tragem linii, facem balanțe, ne facem inventarul la ce am avut, cu ce am rămas și ce (credem că) vom avea nevoie în viitor.
Evaluăm și ne evaluăm.
Chibzuim, gândim, regândim, apreciem și punem lucrurile, întâmplările și oamenii vieții noastre de până acum în „sertărașele” existenței, atent și corect categorisite, pentru a nu mai sta împrăștiate în fața pașilor din viitorul drum al vieții noastre.
Renunțăm la obiceiuri care nu ne fac bine. Sau, cel puțin, le conștientizăm.
Ne amintim că dacă nouă nu ne este bine, nu putem să-i ajutăm pe cei din jur. Că dacă nu ne iubim pe noi, nu avem de unde ști ce înseamnă, cu adevărat, să-ți iubești aproapele. Că dacă noi nu ne alimentăm cu pace, armonie și respect de sine, nu vom ști ce să cerem și ce să le dăm celor pe care îi întâlnim.
Ne amintim cuvinte rar folosite, uitate prin cotloanele întunecate ale vieții noastre, cum ar fi: NU!, sau MĂ IUBESC, sau MI-E DRAG DE MINE, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!.
Scoatem de la naftalină obiceiuri amânate, uitate sau ignorate: să citim, să ne ocupăm de noi – în primul rând – și nu de alții; ne plimbăm, ieșim la aer, reînvățăm să conviețuim cu noi înșine.
Facem din nou cunoștință cu noi înșine, reamintindu-ne ce faini suntem.
Reînvățăm să ne cerem părerea nouă și să o și ascultăm. Înțelegem că nu le putem cere celorlalți să ne accepte dacă nu ne acceptăm noi. Devine clar faptul că suntem cel mai bun prieten al nostru.
Sunt momentele în care devenim conștienți că tot ce cerem și așteptăm de la alții, cerem și așteptăm, de fapt, de la noi.
Sunt clipele care fac trecerea de la teorie la practică, de la constatare la acțiune, de la lamentare și scuze la preluarea hățurilor vieții noastre în propriile mâini.
Este timpul când „odată” devine „acum”, când putem deveni ce ne-am propus pentru atunci când creștem mari.
Este perioada în care trebuie să alegem între „răul” știut și un „bine” necunoscut, iluzoriu.
Este momentul reîntâlnirii cu noi înșine, cu esența noastră. Este clipa în care să facem pasul în necunoscut. Este timpul devenirii noastre.
Depinde doar de noi ce facem cu aceste clipe și după aceste momente: le valorizăm sau le irosim?
Ești bolnav(ă)? Ești nefericit(ă)? Trăiești în stres? Totul e o mare nedreptate, oamenii sunt răi; îi observi pe toți și te compari cu toți?
Totul e o ILUZIE!
Trăiești într-o lume plină de minciuni și de fals; o lume construită după spusele celorlalți, pe care tu o întreții pentru a nu supăra pe alții.
Doar că, vezi tu, în încercarea de a nu-i supăra pe alții, distrugi persoana cea mai apropiată ție: TU!
Este ca și cum ai încerca să porți haine care nu sunt ale tale; tu nu te simți bine în ele, ba chiar ești nefericit(ă), dar nu spui sau faci nimic, pentru a nu supăra, jigni sau ofusca. Iar în timp vei ajunge să te anulezi pe tine, nevoile tale, crezând că doar dacă îi mulțumești pe alții exiști, și că altfel nu meriți nimic. Încetul cu încetul, vei ajunge să porți în permanență „hainele” pe care societatea ți le impune, tu crezându-te nedemn.
Ce urmează? Crezi că totul e o mare nedreptate, că oamenii sunt răi, ceea ce va duce la stres și la amplificarea lui, iar în final vei sfârși bolnav și neputincios, constatând filozofic că „viața e nedreaptă!”.
ILUZIE!
E o lume ireală pentru tine, pentru că nu e a ta. E ca și cum trăiești în permanență în casa altcuiva; sau parcă ai fi în alt film.
Săptămânile trecute am vorbit despre efectele devastatoare ale altor emoții negative, iar dacă nu ai reușit să le vezi, te invit cu drag să o faci:
– FRICA are efecte asupra rinichilor și aparatului urinar, provocând retenția de apă, dar și probleme de circulație la nivelul picioarelor: https://youtu.be/iqa0ba4pnsA
– VINA și PĂCATUL trăite tacit au efecte negative asupra aparatului genital (vezi aici: https://youtu.be/ne7rv6z-1C8)
– FURIA și RUȘINEA afectează digestia și organele aparatului digestiv (vezi aici: https://youtu.be/QpMTc_R50vo).
– SUPĂRAREA, URA și TRISTEȚEA duc la boli ale inimii, sistemului circulator și plămânilor (vezi aici: https://youtu.be/D9e1IuB1BZw).
– MINCIUNA și INVIDIA duc la probleme în zona gâtului: coloana cervicală, tiroidă și paratiroide ( https://youtu.be/ijAK8vvd_4E)
Care este legătura între psihic, creier și corpul fizic, și cum reușesc emoțiile să ne îmbolnăvească am povestit în emisiunea „TRATARE versus VINDECARE – de ce nu ne vindecăm întotdeauna deși urmăm tratamente?” – https://youtu.be/AjNsflw9CpM
Și cum se produce vindecarea, cu criza ei cu tot, poți urmări aici: CRIZA DE VINDECARE – https://youtu.be/N3tC0uqpmmk
Tot ceea ce îți povestesc am învățat prin prisma pregătirii mele ca medic (Facultatea de medicină din Timișoara, promoția 1990), a cursurilor de Noua Medicină Germanică, Recall Healing, Biorezonanță și trecută prin filtrul observațiilor personale de-a lungul anilor.
Așadar, te invit să îmi fii alături duminică, 25 februarie, cu începere de la ora 20, unde voi povesti LIVE despre efectele trăirii în ILUZIE asupra sănătății omului la toate nivelurile.
Înainte de a-mi da un răspuns instant izvorât din stereotipurile minții tale, ai bunăvoința de a citi ce vreau să spun, și nu fă presupuneri despre ce crezi tu că aș vrea eu să spun.
Binețe, dragă OM!
Atunci când nu îi asculți pe alții ci crezi că știi ce gândesc, este o formă subtilă de laudă : „poți tu spune ce vrei, eu știu mai bine; și orice ai zice, tot știu răspunsul!…”. Probabil ai vrut să-mi spui că tu nu te lauzi niciodată și că lauda e un păcat ce va fi pedepsit crunt de divinitatea aia nemiloasă în care crezi, și alte bla-bla-uri cu care ți-ai blindat viața.
Ție, celui plin de răbdare și înțelepciune care citești acum, îți dau binețe, și te invit să povestim despre un subiect sensibil pentru ego-urile deghizate în modestie și umilință, dar foarte actual în aceste timpuri, și util celor care nu mai îndrăznesc să-și afirme valoarea din cauza „moraliștilor” de serviciu.
Te invit cu drag la un mic experiment. În acest material voi insera câteva comentarii ce vor fi scrise cu alt caracter și vor fi în paranteză. Ce rol au? Am tot fost întrebată cum să se rezolve problemele, gândurile, emoțiile. Acum te ajut să sesizezi în timp real probleme care te pot afecta și împiedica să te vezi corect.
Nu uita, eu sunt doar oglinda ta, iar tu ești a mea.
Îți mulțumesc!
Se spune că lauda de sine nu miroase a bine.
Da, sunt convinsă că ai auzit de nenumărate ori această sintagmă, în toate perioadele vieții tale. De obicei atunci când ai vrut să spui ceva despre tine, iar cei invidioși pe forța, voința și entuziasmul tău ți-au retezat-o scurt, punându-te la stâlpul infamiei pentru a-ți reaminti că nu ai voie să pășești dincolo de rândurile mediocrității.
Amintește-ți de câte ori ți s-a tăiat elanul creator cu această sintagmă, ori de câte ori ai făcut ceva original, fără să ți se fi dat voie de către cei ce (cred că) știu mai bine pentru tine. Și toate erau, probabil, însoțite de percepte religioase gen: „…vei arde în iad că te lauzi!…”, sau „…ai păcătuit în fața lui Dumnezeu lăudându-te!…”, etc.
Iar tu, cuminte, ai ascultat de cele mai multe ori, și ți-ai „revenit” în simțiri, anulându-ți orice tentativă de creație pe motiv că nu vrei să superi divinitatea care ți s-a spus de repetate ori că e degrabă răzbunătoare.
Când se vorbește despre laudă, fiecare înțelege altceva în funcție de educație, siguranța de sine și de numărul complexelor de inferioritate acumulate.
Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine ar putea fi un mare adevăr; și invers.
Dacă tu îmi spui că ești frumoasă, deșteaptă, capabilă să realizezi orice îți trece prin cap, e o laudă?
Da, dacă eu sunt frustrat(ă) și nu îmi văd exact aceste calități în „trusoul” personal.
Nu, dacă cred în aceste calități ale mele, deoarece ceilalți sunt oglinzile noastre, nu uita asta.
Dacă îmi spui că poți muta munții din loc, poți avea tot ce vrei tu (în funcție de sex) și că poți scoate bani din piatră seacă, e o laudă?
Da, pentru cei care și-au uitat sau rătăcit aceste abilități în labirintul lui „nu se poate”.
Nu, dacă asta e realitatea și așa și faci; nu e doar o teorie, e practica pură.
Și atunci, ce face diferența între o laudă și un adevăr?
Credința în forțele proprii!
Dacă tu nu crezi că vei fi vreodată capabil(ă) să faci orice poate schimba statusul tău actual de „nemulțumit(ă) de sine”, orice afirmație pozitivă a celorlalți va fi interpretată ca o laudă.
Și care e trăirea ce o însoțește? Invidia, desigur. (Dacă vrei să-mi spui acum, după citirea frazei că tu nu invidiezi niciodată, tocmai te lauzi. Cu toții facem asta, mai mult sau mai puțin. Se numește stare de negare. Stai puțin, observ-o, și las-o să treacă, nu o bloca. Și, mai ales, nu o nega, Accept-o, și va trece de la sine.)
O persoană – blocată în propriile neputințe acumulate de-a lungul vieții – se va considera nedreptățită de soartă și de viață, iar oricine va avea mai mult decât ea va fi automat un lăudăros.
Dar, oare, ce anume deranjează la cei care, cică, se laudă? De ce nu te poți bucura pentru reușita celorlalți? (Dacă spui „dar eu mă bucur pentru toți, dar…”, observă-ți trăirile din acest moment. Dacă într-adevăr te bucuri pentru toți, de ce mai trebuie să o și spui, și încă urmată de condiționarea lui „dar…”?)
Pentru că nu starea materială, spirituală sau familială e invidiată și catalogată drept laudă, ci forța vitală și determinarea celuilalt deranjează, adică exact calitățile care crede „invidiosul” că nu le are, și că din această cauză el/ea nu vor avea niciodată nimic, alții fiind mai favorizați de soartă, de stele, de karmă.
Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine poate fi un adevăr.
Îți propun un exercițiu de imaginație.
Imaginează-ți o comunitate de oameni care locuiesc și trăiesc pe un teren împrejmuit cu garduri înalte. Căpeteniile satului au spus tuturor, indiferent de vârstă, că nu au voie să treacă de granițele stabilite deoarece acolo sunt pericole nebănuite, lucruri neplăcute, arătări periculoase.
Anii trec, și majoritatea celor din comunitate trăiesc respectând regulile și având grijă să nu iasă în afara teritoriului. Ei se consideră fericiți și mulțumiți cu ceea ce știu și văd zilnic.
Și totuși, câțiva se încumetă să iasă în afara granițelor, fiind mânați de curiozitatea de a privi în față necunoscutul. Vestea „dezertării” se răspândește rapid, iar oamenii vorbesc despre îndrăzneala semenilor de a încălca regulile. Căpeteniile, însă, nu au nici un interes să-și piardă oamenii care muncesc și produc toate cele necesare vieții. Așa că, în loc să le spună celorlalți să iasă, să exploreze locuri și lucruri noi și să aducă noutatea în sat, le spun oamenilor că au încălcat legi divine și că „trădătorii” vor fi aspru pedepsiți. Recunoști scenariul?
Majoritatea oamenilor cred ce li se spune deoarece au fost învățați să accepte tot și să nu comenteze. Dar în sufletul lor, undeva foarte adânc, nu pot să nu invidieze curajul „dezertorilor” de a fi altfel decât li se spune, de a fi ei înșiși.
Și, într-o zi cu soare, revine în sat unul dintre curajoșii care au înfruntat cutumele și au ignorat regulile. Nu numai că arată bine, dar este prosper, înfloritor, și și-a adus și noua lui familie.
Unii îl primesc cu drag și bucurie, dornici să audă povestea succesului lui, pentru a face și ei la fel.
Alții, refuzând să vadă că îi este cu mult mai bine, îl judecă și cer pedepsirea lui, deoarece din îngrădirea minții lor nu pot vedea reușita, ci doar o încălcare a unor reguli care constituie toată viața lor.
Ori, pentru mulți, renunțarea la reguli este echivalentă cu renunțarea la propria viață, deoarece doar atât știu. Regulile sunt „mânerul” de care se agață și căruia nu-i dau drumul. Ei aleg comoditatea limitelor a ceea ce cunosc, iar teama de necunoscut îi va face să judece și să condamne tot ce este diferit de emanația minții lor.
Pentru cei care nu au curajul să pășească în afara propriilor limitări date de regulile altora, orice reușită în afara lumii lor este o laudă.
Când trăiești într-un țarc înconjurat de un zid înalt al ignoranței, tot ce e în afară nu este real, și te agăți cu disperare de „mânerul” regulilor, pentru că e tot ce (vrei să) știi.
Dar cine face acest țarc și ridică ziduri limitatoare? MINTEA, desigur. Totul e acolo, în minte, nimic nu e real.
Ceea ce pentru tine e o laudă, pentru mine este un adevăr; doar perspectivele diferă: mintea te controlează, sau tu controlezi mintea.
„Lauda de sine nu miroase a bine”, spun cei ce nu au curajul zborului în libertatea lumii pe care și-o pot crea singuri.
Dacă faci parte din categoria celor care sunt mândri că nu vor încălca niciodată nicio regulă făurită de cei care-ți știu mai bine viitorul, probabil ai ajuns cu greu să citești până aici, dacă nu cumva mi-ai și lăsat un comentariu „usturător” la adresa celor care nu respectă.
Doar că, vezi tu, totul este o oglindă, ai uitat asta?
În loc să aperi regulile care îți creează viața, nu ar fi mai bine să începi să fii sincer(ă) cu tine și să vezi de ce te deranjează atât de tare așa-zisa laudă a cuiva? De ce nu poți crede că e un mare adevăr? De ce nu vrei să înțelegi ce anume te oprește să vezi altfel lucrurile?
Și, dacă tu nu crezi, asta înseamnă că așa e? Dacă tu nu crezi că cineva e bun și capabil, atunci nu e? Ba da, și încă cum! Nu numai că te minți în continuare, dar te și lauzi cu realitatea ta.
Oricât de mult dezaprobi (ceea ce tu cataloghezi ca) lauda de sine a altora, același lucru îl faci și tu, scoțându-ți la înaintare „virtuțile” mai des decât alții. Tu vei spune oricui că ești cinstit(ă) și corect(ă), că în viața ta nu ai făcut nici un rău, că nu poți fi ca cei pe care îi consideri/judeci răi. Tu nu faci asta…, tu nu faci aialaltă…, doar alții, tu nu!
Te-a întrebat cineva? Nu? Și atunci de ce simți nevoia să spui asta oricui? Dacă e adevărat, e suficient că tu știi asta; dar când simți nevoia de a te „lăuda”, nu crezi o iotă din ce spui, și, de fapt, încerci să te convingi singur(ă) că așa e. Nu uita, ceilalți sunt oglinda ta.
Dacă ești din categoria celor care îi admiră pe cei ce reușesc și fac tot posibilul să iasă în afara limitărilor impuse, ești pe calea cea bună spre tine. Doar să ai grijă să nu devii o imitație ieftină a celor pe care îi admiri. Aceleași haine, aceleași comportamente și mediu de viață nu te vor transforma automat într-un om realizat, ca cel pe care îl copiezi, ci doar într-o imitație burlescă a cuiva.
Fii original(ă), împrumută doar deschiderea, curajul, determinarea și optimismul, dar, în rest, croiește-ți singur(ă) „hainele” viitorului tău.
Lauda de sine nu miroase a bine atât timp cât nu e adevărată și cât timp tu nu crezi în tine, în calitățile care te fac pe tine deosebit(ă), unic(ă).
Ai încredere în tine, în valoarea ta, în tot ceea ce faci, iar din acel moment tot ceea ce pentru alții e o laudă, pentru tine devine purul adevăr. Și atunci, ce mai contează părerea celor care nu au curajul să pășească în infinitul lumii lor proprii?
Nu ține ascuns adevărul despre tine doar pentru ca cei fără perspective să nu se simtă jigniți. Ei sunt așa oricum, pentru că ești oglinda a ceea ce ar putea să facă dar refuză, preferând comoditatea „țarcului” înconjurat de reguli.
Ai curajul să zbori și să fii așa cum ți-ai imaginat că poți fi.
Din ce categorie faci parte?
Nu-mi spune mie pentru că eu nu trăiesc viața ta. Spune-ți-o ție, și, deci, fii cât de sincer(ă) poți cu tine, iar rezultatul se va vedea prin ceea ce vei face diferit în viața ta din acest moment.
Vei rămâne în starea care te-a îmbolnăvit, îmi vei servi scuze legate de „prea târziu”, „e ușor să vorbești, dar viața mea…”, sau „dar cum să fac, că nu știu, spune-mi… aaa, nu-mi spui…și eu cum să ies?”. Nu ieși, stai acolo și laudă-te la toată lumea ce ai fi putut ajunge tu dacă ai fi avut curaj, de parcă îl iei de la piață, nu se află în tine. Găsește soluții, nu „croșeta” noi probleme. E viața ta!
Ia-ți zborul. Ce ai de pierdut? Reguli?
Dar realizezi ce ai de câștigat? Eliberarea de gratiile minții, pentru că doar ea ne limitează cu minciuna ei.
Adevărul e că ești nelimitat(ă), iar cu asta merită să te lauzi!
Binețe, dragă OM, și mulțumire de însoțire printre rânduri, îți spun!
De fiecare dată când ni se întâmplă ceva neplăcut sau apare o boală, e timpul să schimbăm ceva în viața noastră.
Doar că schimbarea e dificilă deoarece avem pretenția că ceilalți să se schimbe, nu noi.
Schimbarea presupune ieșirea din zona de confort pe care ne-am creat-o, ieșirea din iluzia că totul se va duce de râpă dacă schimbăm ceva, din cauza dorinței omului de a deține controlul și a nu-l pierde sau ceda.
Schimbarea este obligatorie dacă vrem să creștem, să evoluăm. Ea nu este comodă, de aceea e amânată de multe ori. Accidentele și pagubele, dar și bolile, sunt „semne” clare de neasumare a schimbării din viață.
E ușor a vorbi despre schimbare, dar în faptă e foarte dificil. Dar nu imposibil.
Cât de grea este schimbarea pentru tine?
Care sunt consecințele amânării pe termen lung a schimbării?
Cum ne afectează neschimbate sănătatea la toate nivelurile?
Ce probleme de sănătate fizică, psihica, emoțională, sufletească, dă neschimbarea, te invit să afli urmărind emisiunea „Cate-n luna si-n stele” difuzată în seara zilei de 22 februarie 2018, la TV Arad, unde am povestit live cu prietena mea Codruta Belean despre subiectul (ne)schimbării.
„Fii tu însăți schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume” – Mahatma Gandhi
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Astăzi, mai mult ca oricând, insist asupra acestui motto deoarece observ cu îngrijorare dispariția omului ca individualitate și identificarea până la sacrificiu cu grupări, curente, mișcări, evenimente, societăți.
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Binețe, dragă OM!
Te invit pe calea rândurilor, sugerându-ți să și pornești muzica pentru a ne însoți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Din momentul în care nu îți mai pasă de tine și de ceea ce meriți, te-ai trădat pe tine și visele tale, ți-ai trădat scopul vieții și promisiunile pe care ți le-ai făcut mai demult.
Din acea clipă ți-ai înmânat „cheile” viitorului celorlalți, lăsându-i să îți stabilească ei reperele existenței și ștacheta la ceea ce poți.
Din acel moment tu încetezi să mai exiști ca entitate și devii un instrument în mâna celor care își respiră viața dictând altora cum să fie și ce să facă.
Atunci vei începe să te mulțumești cu din ce în ce mai puțin, și vei ajunge să vrei să te trăiești mulțumindu-i pe alții.
Te trădezi atunci când nu te cunoști, când nu te mai recunoști și când ai uitat că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau” sau „nu am chef să încerc mai mult, e mai comod să hotărască alții”.
Te trădezi atunci când uiți că te-ai născut o entitate puternică, de sine stătătoare, și ajungi să te identifici cu mișcări, curente, grupuri, societate.
Cu cât uiți mai tare de tine ca persoană, cu atât te identifici cu o grupare mai mare în care te-ai integrat, te-ai dizolvat și în care ți-ai pierdut esența.
Astfel încât atunci când vorbești despre tine ca societate, poți fi sigur(ă) că ai uitat deja că ești o individualitate, o entitate, că ești unic(ă).
Persoanele care își pierd identitatea ajung să se nege pe ele în afara grupurilor care le reprezintă, cu care s-au identificat, în care s-au integrat.
Sunt persoanele cărora atunci când le adresezi o întrebare personală, îți vor vorbi la plural pentru că au uitat singularul, explicând despre societate și problemele ei, nemaiștiind să se raporteze la ei înșiși.
Din păcate, întâlnesc din ce în ce mai mulți semeni care atât de tare au uitat de ei, de cine și ce sunt, încât nu mai știu să glumească, răspunzând repezit că vremurile actuale nu le mai permit să zâmbească.
Ceea ce se întâmplă în exterior este o reflectare a celor trăite în interior.
O societate nu este un organism de sine stătător, ci este compus din „celule”, din indivizi.
Există o similitudine între indivizi-societate și celule-corp. Corpul uman, sau de oricare, are vaga și greșita impresie că el dictează celulelor ce să facă. De fapt, este exact invers.
Adevărul greu de acceptat este că orice boală pornește de la refuzul unei singure celule de a se supune unor comenzi contrare binelui său. Mintea este cea care creează iluzia corpului că este cel după care și cea mai mică celulă trebuie să se plieze.
Nu societatea te face într-un anumit fel, TU faci societatea! Când ai uitat acest adevăr?
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare.
Cu cât te negi mai mult și te identifici cu mișcări, grupuri, societăți, cu atât ești mai dezintegrat(ă) ca individualitate.
Când nu mai știi să râzi, să te bucuri de ceea ce ești și ceea ce ai, gândește-te că ar trebui să faci ceva pentru a te recompune.
Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Modestia este un cuvânt inventat pentru a te face să te simți mic, umil și a cere voie altora să exiști și să te manifești.
Atunci când îți cunoști valoarea și nu aștepți sa ți se spună ce poți și ce ai voie, întinde-ți aripile și zboară.
Cei care îți vorbesc despre modestie sunt cei care nu au încercat niciodată zborul fie din comoditate, lene sau pentru că și lor le-au fost frânte aripile.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu.
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine.
Nu mă întreba cum să o faci, pentru că îți voi răspunde simplu: REAMINTEȘTE-ȚI DE TINE!
Cu toții știm, conștient sa nu, că nu suntem doar un corp fizic umblător, ci că mai există ceva ce ne animă, ce ne aduce trăirea și bucuria în suflet. Aceea este esența divină ce coboară pentru a împrumuta vremelnic un corp fizic, și a se manifesta de la acest nivel.
Binețe, dragă cititor!
Despre esența divină și manifestarea ei, despre liber arbitru, despre relații, singurătate, solitudine, iluzii și certitudini, te invit să citești acum.
Este un material care a „curs” prin mine, ce conține informații extraordinare pe care le dau mai departe ție, celui ce ai nevoie. Informația nu va putea fi percepută la reala valoare decât de către cei aflați pe calea (re)devenirii de ei înșiși. Citește-l, recitește-l, ascultă muzica postată la sfârșit, și nu încerca să judeci cu mintea, ci fii atent(ă) la emoții, trăiri, manifestări fizice apărute în timp ce citești.
Informația poartă o vibrație înaltă, și a fost trimisă cu drag mie și celor ce au nevoie de ea. Vei ști dacă e ce ai nevoie .
* * * * * * *
– Auzi, Doamne, crezi că sunt ciudată că nu simt nevoia să fiu ca ceilalți?
– În ce sens?, aud vocea deja binecunoscută
– Păi, acum mă gândesc la faptul că nu simt nevoia să am un partener de viață; că nu simt disperarea singurătății, așa cum aud tot timpul. E rău, e bine?
– Ce te frământă, de fapt?
– Cu toții se agită să își găsească partener sau parteneră de viață; peste tot scrie și se vorbește despre împlinirea personală prin relații, dar… eu nu simt nimic în acest sens. Mi-am sondat și analizat emoțiile și trăirile, și nu am găsit niciun refuz, nicio furie, negare, ranchiună sau altceva de acest gen. Când mă gândesc la mine singură, se instalează liniștea în sufletul meu, mă simt liberă, eliberată de lume, de teorii, de persoane. Mă simt completă, mă simt… rotundă!
– Și nu e bine?
– Ba da, e foarte bine!
– Și atunci care e problema, că nu înțeleg?
– Păi, faptul că majoritatea oamenilor își caută fericirea în relații, iar eu mi-o găsesc în solitudine! E chestia aia: eu versus majoritatea. Cine are dreptate, eu sau ceilalți; ajută-mă să înțeleg.
– Trebuie să aibă cineva dreptate? Așa vezi tu problema?
– Nu, nu am ales corect cuvântul. Care aste starea pe care ar fi bine să o manifestăm pentru a fi în armonie cu noi, cu Universul, cu tine?
– Tu cine crezi și simți că are „dreptate”: tu sau majoritatea?
– Pentru mine, și ținând cont de trăiri, eu am dreptate. Mă rog, asta e corect. Pentru mine și viața mea aceasta este ceea e optim și mă face să fiu în armonie cu tot.
– Și atunci? Vrei să adere și majoritatea la gândirea ta, doar atunci ești fericită deplin?
– Nu, ți-am spus, sunt bine. Doar că… mă simt ciudat… mă simt o ciudată… Ca și cum m-aș împotrivi majorității… și nu știu dacă e bine, e corect față de Univers, față de tine…
– Deci, indiferent ce simți, ce îți face sufletul să fie liniștit și împlinit, nu contează dacă nu e validat de majoritate?
– Hm… se pare că da, asta este acum gândirea mea… Și cred că știu de ce!… Dacă tu ești peste tot și în fiecare om ca sămânță divină, am senzația că te trădez dacă mă opun majorității…
– Ha, ha!… M-ai făcut să râd! Eu sunt în fiecare din voi, dar nu reprezint majoritatea.
Să-ți explic: eu nu sunt totalitatea oamenilor de pe planetă sau a entităților din Univers, iar dacă tu gândești sau simți altfel decât majoritatea mă vei schilodi sau mă vei lăsa incomplet. Așa ai simțit?
– Da, spun stingherită de imaturitatea gândirii mele.
– Draga mea, liniștește-te; știi că nu e așa, acolo, în adâncul tău. Și nu îți fă probleme, eu nu judec, deci nu te judeca nici tu. Este bine să aduci la suprafață trăirile și semnele tale de întrebare, indiferent cum ți se vor părea în acel moment. Te-ai liniștit?
– Da, spun eu, răsuflând ușurată, ca și când o povară mare mi-ar fi ieșit din piept.
– Eu sunt în fiecare dintre voi, dar fiecare „bucată” – cum îi spuneți voi – din mine este de sine stătătoare. În fiecare om sunt eu în integralitatea mea, și nu doar o frântură din mine. Și cea mai mică bucată din mine sunt eu în întregime, și nu doar o parte.
Cum să îți explic pentru ca să înțelegi? Voi face o paralelă cu corpul vostru. Gândește-te la celulele corpului uman, da?
– Da.
– Fiecare celulă are câte un rol foarte clar în funcție de localizare, natură și specializarea sa. Dar ele, celulele, nu pot supraviețui în afara corpului. Ele compun corpul fizic, și au în ele matricea întregului pentru a ști pentru ce lucrează și din ce „lume” face parte. Cam cum e la voi cu internetul sau cu televiziunea și restul mijloacelor de informare, ce vă țin la curent cu ce se întâmplă în restul lumii.
Revenind, celulele sunt interconectate între ele formând organele, apoi sistemele, pentru ca în final să rezulte corpul, ca întreg. Ai înțeles până aici?
– Da, spun.
– Bun. Deci celulele funcționează independent, dar „lucrează” pentru corp. Ele își primesc hrana din nutrienții rezultați din mâncarea pe care o consumați. Dar există o matrice energetică unică pentru corp, iar aceea este ceea ce voi numiți energia divină, esența dumnezeiască, duhul sfânt; sunt EU.
La această matrice sunt conectate celulele, și la energia ei se adaptează în permanență.
Celulele nu pot interfera în structura matricei, nu o pot modifica. Doar invers este posibil: matricea energetică influențează structura, calitatea și vitalitatea celulelor.
Cu cât celulele sunt mai racordate la vibrația matricei, cu atât sunt mai sănătoase, mai vioaie, mai încărcate energetic, mai vii.
Cu cât opun rezistență energiei matricei, încercând să devină de sine stătătoare și să își creeze propria matrice, cu atât celulele sunt mai afectate, până la distrugere; mai precis, se autodistrug. De ce? Pentru că ele nu pot exista în afara corpului fizic și energetic. Celulele au fost create ca o necesitate de energia matricei, și nu invers; nu matricea divină a fost creată de celule. Ai înțeles până aici?
– Da.
– Acum înlocuiește, în această poveste, celulele cu oamenii.
La început a fost MATRICEA, Dumnezeu, Cuvântul, Esența.
Apoi, Matricea a hotărât să se manifeste într-o multitudine de feluri și forme; și a creat toate ființele Universului, inclusiv omul.
Diferența dintre celulele corpului și OM este că v-am înzestrat cu EU pe fiecare dintre voi. Dacă celulele corpului sunt conectate la o matrice energetică unică a corpului, fiecare om m-a primit pe mine în integralitatea mea. Fiecare „bucată” din mine care vă animă este de sine stătătoare.
Sunt EU-l pe care vi l-am insuflat, vi l-am dăruit pentru a vă manifesta ca OM.
Omul devine OM atunci când mă acceptă, mă primește și mă manifestă.
Indiferent de trăirile voastre, de calitatea emoțiilor și a gândurilor care vă compun viața, esența divină (sau EU-l) nu poate fi afectată, influențată sau schimbată.
Poți alege să manifești acel EU, acel OM, pe mine, sau să opui rezistență; EU nu voi fi afectat. În schimb, tu da, vei fi.
Gândește-te, Soarele există nestingherit de condițiile atmosferice. Chiar dacă e furtună, sunt nori, e noapte, e iarnă, Soarele există ca astru, ca entitate. Faptul că nu îl percepeți în permanență ține de ceea ce vreți voi să vedeți, să auziți, să înțelegeți. Puteți fi furioși, puteți înjura, vă puteți indispune și strica cheful cât vreți pe motiv că nu e soare, asta nu-i schimbă lui calitatea și manifestarea. El există, indiferent de norii temporari ai cerului, sau de frustrarea voastră; care e tot temporară, îți reamintesc.
La fel și EU: exist și mă manifest, indiferent de credința sau de necredința voastră, indiferent că mă înjurați sau că mă învinuiți de tot ce se întâmplă în viața voastră. EU exist nestingherit, nepătat, și mă manifest la aceeași intensitate în fiecare ființă, inclusiv în tine, OM.
Alegerea a ceea ce vrei să simți, să trăiești, să experimentezi, îți aparține.
Acesta este acel LIBER-ARBITRU despre care se vorbește atât de mult, dar care nu prea este înțeles la adevărata lui semnificație.
Vezi tu, liberul-arbitru se referă strict la a permite sau nu divinității din tine să se manifeste. Despre asta e vorba, și nu despre a face ce vrei, când vrei și cum vrei, ca un copil țâfnos și răsfățat care crede că i se cuvine totul. Liberul arbitru îți dă posibilitatea să devii din om un OM care recunoaște matricea, nu i se opune și o manifestă; adică mă manifestă pe mine.
Copacul vieții
Când ați coborât în materie, în ceea ce voi numiți 3D, voi ați hotărât să veniți, să îmbrăcați corpul teluric pentru a vă manifesta ca OM de la acest nivel. Și tot voi ați ales în ce formă să vă manifestați în viața respectivă pentru a vă însuși lecțiile pe care tot voi vi le-ați ales. Totul pentru a manifesta în acele forme matricea divină din care faceți parte.
Poate vrei să fii bogătaș, sau sărac, înțelept sau încuiat la creier, poate ai vrut să manifești o anumită polaritate, un anumit sex când ai venit, poate ai vrut să ai și studii multe, sau poate nu. Toate acestea pentru a manifesta divinitatea în toate aceste forme. Pentru a te transforma din om în OM. Pentru a redeveni divinitate conștientă de umanitatea sa și om conștient de divinitatea sa, adică OM.
Nimeni nu v-a forțat să faceți ceva, voi ați ales; însă mediul familial, arborele genealogic, vă poate îndepărta de calea propusă.
Esența divină din fiecare trage semnale de alarmă pentru a putea reveni pe cale, însă mintea, acea energie proprie a omului, îl minte și nu îl lasă să vadă adevărul, ci să îl îmbrățișeze pe al ei. Mintea a luat locul lui Dumnezeu, s-a înscăunat, iar omul nu mai observă falsul, luând de bune „șoaptele” minții mincinoase.
Sufletul, acea parte ce face legătura între om și OM, caută cu disperare divinitatea, pe Dumnezeul din care s-a desprins, dar mintea îi aduce în cale înlocuitori, clone, menite să aducă liniștea pe moment: oameni, situații, stări, obiecte, bunuri materiale confundate cu daruri divine. Dar este doar un surogat ieftin.
Cu cât se zbate mai mult să dezvăluie falsul, cu atât sufletul este mai chinuit de către mintea căreia i s-a transferat puterea de decizie a OM-ului care ar fi trebuit să fie.
Desigur, EU exist în voi, dar nu mă mai auziți. Iar pentru a vă ajuta, vă aduc în față persoane, locuri sau situații menite să vă transmită starea de pace și liniște pentru a vă reaminti cine sunteți.
De prea multe ori continuați să ascultați mintea-dumnezeu pe care ați creat-o, și să îi dați forță și putere.
Ceea ce trăiți în interior este vizibil la exterior, la nivel de relații interumane și la nivel social: mintea vă face să observați și să rezonați cu persoane care nu vă vor, de cele mai multe ori, binele, care vă înșală, iar voi le înmânați valoarea voastră, adică banii, în mod simbolic. Dar nici asta nu mai observați, ci continuați cu minciuna, căutând și găsind țapi ispășitori, adică pe mine, de cele mai multe ori.
„Dumnezeu m-a bătut… Dumnezeu a făcut asta și aia… Dumnezeu a uitat de mine…” Asta spune mintea să repetați, nu-i așa?
Ce este sus este și jos; ce este afară există, în primul rând, înăuntru
Când omul refuză să devină OM deoarece vrea la Dumnezeu prin minciună, apar bolile fizice, dar mai ales alienarea mentală, iar deznodământul este previzibil, MOARTEA, pe care tot voi o cereți ca ultim gest de manifestare al liberului-arbitru: „dacă nu pot fi OM, adică manifestare divină în corp fizic, aleg să revin acasă (AKASHA), urmând să mai încerc altă dată.”
Tot ce vedeți în afară este reflexia a ceea ce e înăuntru, până la ultima imagine.
Gândește-te, unii văd sărăcia, alții violența; unii văd doar negrul, ternul, mohorâtul din jur, alții nu văd decât frumosul, liniștea, pacea și armonia. Cei optimiști vor fi „atacați” constant de cei din întuneric, în încercarea de a-i trage în mlaștina lor, ca un fel de declarație: „dacă eu n-am putut, nu te las nici pe tine să fii OM”; iar denigrarea și atacurile permanente la persoană devin unica valoare a celor din întuneric, singurul lucru pe care îl pot manifesta. Sunt acei pesimiști, cârcotașii, care vor căuta să înăbușe orice tentativă de frumos a altora spunând sau făcând ceva jignitor. Dar asta e alegerea lor, „iadul” pe care și l-au creat.
Să știi că nimeni nu populează mai bine iadul decât mintea omului rătăcit de divinitatea din el!
Dar, mai sunt oameni care aud mesajele sufletului, și încep să caute. Vocea sufletului poate fi auzită doar în liniștea adusă de rugăciune, meditație sau altă formă de retragere înăuntru, departe de iluzia exterioară. Și, cu cât aud mai mult și mai bine din mesajele sufletului, cu cât descifrează mai bine și mai clar ceea ce i se întâmplă, cu atât se reconectează mai mult la elementul divinitate, la EU, devenind, pe zi ce trece, din ce în ce mai OM, și manifestând liberul arbitru.
Pe măsură ce omul se reconectează la sursă, la esența divină, el se reface ca un puzzle, și dispare nevoia de a înlocui bucățile lipsă cu surogate: oameni, bani, operații estetice, bijuterii, bunuri materiale, etc.
Cu fiecare bucată de lumină divină manifestată ca urmare a dispariției iadului din viață, esența divină se poate manifesta din ce în ce mai puternic, până ce ocupă suficient „spațiu” pentru a anula întunericul fricilor de orice fel.
Iar când omul (re)devine OM, ȘTIE că este divinitate, este Dumnezeu, și se simte complet; nu mai are nevoie de partener fizic sau de părerea celorlalți. Abia atunci manifestă Liberul-Arbitru cu care a venit înzestrat: acela de a fi divinitate aflată temporar într-un corp fizic. Abia atunci este, după cum am spus, complet, este… rotund! Și abia după aceea, complet, își poate găsi partener la fel de complet ca și el.
Aceasta este starea ta de acum, și așa se explică trăirea ta vis-a-vis de tu versus majoritate.
* * * * *
La capătul vorbelor s-a așternut liniștea atât în grai, cât și în suflet. Și totuși…
– Spune, aud. Ce vrea mintea? Ce nu îi place?
– Întotdeauna am avut o problemă atunci când este vorba despre divinitatea din mine. Este ca și cum ceva din mine respinge ideea că aș putea fi demnă de așa ceva, că aș merita. Știu, e o prostie, dar observ trăirea și o scot la suprafață. Spun oricui că este divinitate manifestată în corp fizic, cred asta, dar parcă eu nu merit. Interesant!
– Probabil de aceea amâni atât de mult să accepți în totalitate și să manifești acest lucru, și tergiversezi să publici ceea ce îți transmit. Ți-e teamă de ce vor zice ceilalți despre tine, nu?
– Da, există teama că nu mă vor crede, că vor murdări, că vor batjocori, iar pe mine mă doare când văd că ești „atacat” pe nedrept, doar din ignoranță.
– Dar pe mine nu mă afectează. Ți-am spus azi că EU exist indiferent de părerea oamenilor și de batjocura lor. Iar dacă EU exist în tine, deci tu ești cu mine, de ce ar avea vreo importanță părerea celor rătăciți, care nu știu unde să mă caute?
EU sunt cu tine și în tine, făcându-te OM! De ce te afectează omul?
– Da, chiar, ai dreptate! Îți mulțumesc! Ce să le mai transmit acum celor ce citesc?
– Să își deseneze și să își posteze în fața lor simbolul OM, deoarece le va ușura comunicarea cu mine, cu EU-l din ei, cu OM-ul ce vor (re)deveni.
Simbolul OM
Și mai spune-le să repete mantra: OM MANI PADME HUM care înseamnă „om devenit OM prin înflorirea florii de lotus ce conține giuvaerul esenței divine”.
– Mulțumesc!
MINCIUNA și INVIDIA – efectele lor asupra sănătății omului la toate nivelurile
Ai probleme de sănătate în zona gâtului? Laringite, amigdalite repetate, afecțiuni ale tiroidei sau dezechilibre în metabolismul calciului? Suferi de spondiloză cervicală sau de afecțiuni în zona gurii, danturii?
Cât de mult minți? Cât de des TE minți?
Iar dacă îmi răspunzi reflex că tu nu minți niciodată, te anunț oficial că tocmai ai folosit cea mai frecvent întâlnită minciună: „eu nu mint niciodată!”.
Serios?
De câte ori „gușa” ta a fost plină de cuvinte pe care le-ai oprit pentru a nu supăra pe altcineva, neglijându-ți propriile nevoi și necesități? Minciună față de tine.
De câte ori ai răspuns la întrebarea „ce faci?” cu automatul „bine”, fără să mai stai pe gânduri și să scoți la suprafață urletele din interiorul tău? Cât de sincer(ă) ai fost cu tine?
„Te pot ajuta cu ceva?”, ai fost întrebat(ă); iar tu ai spus în grabă „Nu!”, mulțumindu-ți orgoliul, și nu încercând să rezolvi tumultul sufletului. MINCIUNĂ!!!
Dar, cât de des ai simțit un lucru față de reușita și frumusețea altcuiva, dar ți-ai oprit cuvintele de laudă transformându-le în vorbe spuse pe la spate, izvorâte din sora minciunii – INVIDIA?
MINCIUNA și INVIDIA sunt emoții, trăiri, sentimente negative care au efecte toxice asupra sănătății omului la toate nivelurile: fizic, emoțional, mintal, psihic, sufletesc, spiritual.
Săptămânile trecute am vorbit despre efectele devastatoare ale altor emoții negative, iar dacă nu ai reușit să le vezi, te invit cu drag să o faci:
– FRICA are efecte asupra rinichilor și aparatului urinar, provocând retenția de apă, dar și probleme de circulație la nivelul picioarelor: https://youtu.be/iqa0ba4pnsA
– VINA și PĂCATUL trăite tacit au efecte negative asupra aparatului genital (vezi aici: https://youtu.be/ne7rv6z-1C8)
– FURIA și RUȘINEA afectează digestia și organele aparatului digestiv (vezi aici: https://youtu.be/QpMTc_R50vo).
– SUPĂRAREA, URA și TRISTEȚEA duc la boli ale inimii, sistemului circulator și plămânilor (vezi aici: https://youtu.be/D9e1IuB1BZw).
Care este legătura între psihic, creier și corpul fizic, și cum reușesc emoțiile să ne îmbolnăvească am povestit în emisiunea „TRATARE versus VINDECARE – de ce nu ne vindecăm întotdeauna deși urmăm tratamente?” – https://youtu.be/AjNsflw9CpM
Și cum se produce vindecarea, cu criza ei cu tot, poți urmări aici: CRIZA DE VINDECARE – https://youtu.be/N3tC0uqpmmk
Tot ceea ce îți povestesc am învățat prin prisma pregătirii mele ca medic (Facultatea de medicină din Timișoara, promoția 1990), a cursurilor de Noua Medicină Germanică, Recall Healing, Biorezonanță și trecută prin filtrul observațiilor personale de-a lungul anilor.
Așadar, te invit să îmi fii alături duminică, 18 februarie, cu începere de la ora 20, unde voi povesti LIVE despre efectele minciunii și ale invidiei asupra sănătății omului la toate nivelurile.
SUPĂRAREA, URA, TRISTEȚEA și efectele lor asupra sănătății la toate nivelurile
Ai probleme de sănătate în zona cardiovasculară sau respiratorie?
Cel mai probabil ai cel puțin un motiv de supărare, o ură sau o tristețe pe care le duci cu tine de ani buni.
De obicei se neagă aceste trăiri, aceste emoții deoarece nu dau bine în ochii celorlalți și „nu e frumos”.
După ce am vorbit despre efectele FRICII, a VINEI, RUȘINII și FURIEI asupra sănătății umane la toate nivelurile, a venit momentul să trecem mai departe, la următoarele emoții: SUPĂRAREA, URA și TRISTEȚEA.
Dincolo de trăirea în și pentru societate, aceste emoții fac ravagii în viața de zi cu zi și în sănătatea noastră.
Te invit să urmărești transmisia pe această temă de la ora 20, pe canalul meu YouTube. Dă un clic pe linkul de mai jos, și vei fi acolo.
Filmarea va rămâne, astfel încât o poți urmări oricând.
Indiferent de drumul parcurs, destinația este aceeași: împlinirea în plan personal, spiritual, emoțional, social, mintal, fizic.
De aceea, povestea fiecăruia se referă la drumul parcurs spre destinația vieții.
Putem vorbi despre rătăciri, despre regăsiri, despre renunțări, despre reorientări.
Putem povesti despre bucurii sau tristeți, despre împliniri sau dezamăgiri.
Putem spune despre părți din viață sau despre întreaga viață.
Putem trăi doar prin alții sau prin noi înșine.
Putem minți pe ceilalți, mințindu-ne, de fapt, pe noi înșine.
Putem inventa locuri și întâmplări ce nu au fost, care s-ar fi vrut a fi, dar care au fost amânate sau pe care ni le-am interzis din diverse motive comode pentru noi.
Putem spune tot ceea ce vrem a spune, dar, într-un final, suntem doar ceea vedem zilnic în oglinda de acasă sau în imaginile oglindite de cei din jur. Totul ține de alegerea noastră: realitate sau iluzie, adevăr incomod sau minciuna confortabilă?
Povestea mea este simplă, și poate fi povestea oricui, chiar și a ta, cititorule:
La un moment dat am ajuns să nu îmi placă ceea ce am ajuns, ce devenisem.
Și după ce m-am săturat să dau vina pe oricine și orice din jurul meu, (timp în care lucrurile nu numai că nu s-au schimbat, dar s-au înrăutățit), m-am hotărât să schimb ceva, orice.
Atunci a început călătoria fascinantă de la ce fusesem eu, la noul „eu”; de la imaginea pe care o cerea societatea de la mine, la imaginea mea adevărată, aceea care să mă facă să mă simt bine cu mine.
Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.
Drumul spre mine, spre ceea ce este menit pentru mine, este anevoios, presărat cu multe ispite, obstacole și capcane menite să pună la încercare determinarea, voința și credința în ceea ce mi-am propus. Dar este atât de frumos!
Renunțarea la vechi, la atașamentele de tot ce înseamnă trecut, lasă urme adânci, și se poate concretiza prin boli fizice. Am trecut prin multe, și voi mai trece.
Însă, cu fiecare balast eliminat, s-a eliberat un loc în plus pentru lumina sufletului.
Cu fiecare pas în noua direcție, am întâlnit oameni aflați pe același drum, oglinzi ale mele, ale aspectelor rezolvate și ale celor nerezolvate încă, sau care doar am crezut că le-am rezolvat.
De la fiecare om am învățat ceva, și fiecare om a învățat ceva de la mine. Și toate aceste învățături și învățăminte le dăm mai departe.
Cu timpul, am înțeles că munca pe care mi-am ales-o are legătură cu devenirea mea, care poate ajuta devenirea ta, a celui care îți dorești cu adevărat să te schimbi.
Dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic, dar am știut că voi fi un altfel de doctor: al sufletelor. Astfel, m-am dedicat și mă dedic reîntregirii omului în toate aspectele: fizic, psihic, emoțional, sufletesc, spiritual.
Da, probabil sună pompos ceea ce spun, dar pare așa doar atunci când lumina ți se pare departe, iar tu crezi că nu poți și nu vei reuși.
Se spune că nu poți ajuta un om să devină ceea ce tu nu ești. De aceea, pentru a te ajuta pe tine, a trebuit să mă ajut, mai întâi, pe mine.
Mai am mult drum de parcurs, și de abia aștept, indiferent cât de greu va fi.
Am vrut să îți spun povestea mea și să îți transmit din suflet un mesaj: DACĂ EU AM PUTUT, NU VĂD DE CE TU NU AI REUȘI!
Calea spre tine e deschisă, trebuie doar să vrei să o parcurgi. Și atunci, Universul îți va scoate în cale oamenii care îți pot fi alături pe anumite porțiuni din drum.
Sunt Edith Kadar, și sunt medic; ajut oamenii să găsească drumul înapoi spre ei, spre „acasă”. Aceasta este munca mea.
Dacă crezi că te pot ajuta, scrie-mi mesaj sau trimite-mi mail.
Și pentru că iau lucrurile la modul serios, te rog să faci și tu același lucru cu tine: scrisul poate da doar scurte informații. Pentru mai mult, e nevoie să te văd și să te aud.
Se spune că toți vor schimbare, dar prea puțini vor să se schimbe.
„Fii tu schimbarea pe care vrei să vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.
Nu aștepta ca lumea să se schimbe. Fă tu primul pas.
Nu e nevoie să schimbăm lumea; e destul doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi
„TU NU AI UN SUFLET. TU EȘTI UN SUFLET. TU AI UN CORP”
Aceste cuvinte aparțin scriitorului C.S.Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”.
Este o afirmație cât se poate de simplă, dar care conține esența noastră, a existenței noastre aici și acum.
Degeaba spunem „am un suflet”; e ca și cum am vorbi despre ceva ce ni s-a dat temporar pentru a ne ajuta. Adevărul este că noi SUNTEM sufletul „îmbrăcat” în „haina” corpului fizic.
El, sufletul, este veșnic și constituie matricea noastră, cea după care suntem construiți și după care ființăm.
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să povestim puțin despre un subiect complex: esența noastră, esența vieții.
Știu că este un subiect sensibil, și poate fi înțeles cu adevărat doar de către cei ce încep să se trezească în conștiință.
Chiar dacă nu știi nimic despre asta, dar vrei să afli, nu îți fă probleme, vei înțelege cu sufletul.
Celor care vor trezire în conștiință prin ego, le urez baftă și îi rog să nu își posteze părerea fără să citească materialul.
Nu trebuie să mă crezi: sufletul (și nu mintea) îți va „șopti” adevărul lui. Ai încredere și ascultă-l!
Am tot auzit discutându-se despre esența vieții și esența umană.
Dar, oare, cât de bine cunoaștem și înțelegem cu adevărat aceste noțiuni?
De câte ori nu ne-am întrebat „Cine sunt eu și ce caut în viața mea”? Dar, de prea multe ori am amânat răspunsul, din lene, comoditate, teama de a nu supăra pe cineva sau pe acea divinitate care ni s-a spus că ar fi supărăcioasă dacă nu doar credem orbește, dar mai și cercetăm.
Dar, pentru a afla cine SUNT eu cu adevărat, cred că ar trebui, mai întâi, să știu cine și ce NU SUNT:
1.- NU SUNT CORPUL FIZIC
Acesta este doar forma pe care am luat-o pentru a „îmbrăca” sufletul, esența mea.
2.- NU SUNT CONVINGERILE MELE
Acelea sunt doar impresii, păreri și o seamă de teorii care mă ajută să știu dacă sunt pe calea mea sau am luat-o razna pe arătura superficialității.
3.- NU SUNT ROLURILE PE CARE LE JOC ÎN FIECARE ZI
Soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată, frate sau soră, coleg sau prieten, vecin, dușman, șofer, pieton, etc., sunt doar niște roluri pe care le joc în această viață, și care mă ajută să mă cunosc, să mă desăvârșesc, să mă corectez, să învăț, să evoluez și să mă trezesc la adevărata viață.
4.- NU SUNT MUNCA MEA ȘI NICI FUNCȚIILE PE CARE LE DEȚIN
Acelea mă ajută să capăt abilitățile necesare pentru a-mi procura banii pentru a mă întreține.
5.- NU SUNT IMAGINEA PE CARE O AFIȘEZ ÎN SOCIETATE
Aceea este doar reflexia în oglindă a mulțumirilor sau nemulțumirilor celorlalți, rămase nerezolvate la mine.
-Nu sunt greutatea pe care o am. Am o greutate în viața asta, dar nu sunt o greutate nici pentru mine nici pentru alții.
-Nu sunt bijuteriile pe care le port.
-Nu sunt parfumurile, oja sau fardurile.
-Nu sunt hainele pe care le port.
Toate acestea mă ajută, doar, să mă evaluez în proprii mei ochi: cu cât sunt mai devalorizat(ă), mai neînsemnat(ă) în ochii mei, cu atât mai multe semne și însemnări simt nevoia să port și să expun.
Neînsemnarea în poprii ochi cere multe însemnări pe corp: bijuterii, tatuaje, piercinguri, culori țipătoare după atenție.
6.- NU SUNT OBIECTELE CARE MĂ ÎNCONJOARĂ
Ele doar îmi servesc, îmi sunt utile, pentru a-mi face viața mai ușoară.
7.- NU SUNT PROPRIETĂȚILE ȘI BUNURILE MELE
Acelea îmi servesc pentru a avea unde să locuiesc și de unde să îmi culeg roade pentru trai.
8.- NU SUNT NICI SĂRĂCIA, DAR NICI LUXUL ÎN CARE TRĂIESC
Acelea sunt doar indici ai valorii pe care o am în proprii mei ochi.
9.- NU SUNT OPINIILE MELE
Acelea reflectă doar gradul de educație și de înțelegere la care am ajuns.
10.- NU SUNT EMOȚIILE MELE
Acelea au doar rolul de a mă ghida în viață pe drumul creșterii și dezvoltării ca om.
11.- NU SUNT CEEA CE SE SPUNE DESPRE MINE
Acelea sunt doar păreri ale celor ce nu vor sau nu au timp să se ocupe de ei înșiși.
12.- NU SUNT CREDINȚA MEA
Aceea are doar rolul de a mă ghida pe calea regăsirii mele, a regăsirii de mine.
13.- NU SUNT CEEA CE VĂD, CEEA CE AUD, CE SIMT, CE MIROS ȘI CE GUST
Organele de simț sunt ca o busolă ce mă ajută să mă orientez spre ceea ce îmi aduce liniștea.
14.- NU SUNT DORINȚELE MELE, NICI TOANELE MELE DE MOMENT.
– Nu sunt victima ce apare din când în când.
– Nu sunt orgoliul meu, nici mândria, nici ego-ul meu.
Toate acestea sunt doar manifestări de moment, menite să mă ajute să mă cunosc și să mă înțeleg mai bine.
15.- NU SUNT REȚELELE DE SOCIALIZARE UNDE M-AM ÎNSCRIS
Acelea sunt doar mijloace de comunicare ce permit răspândirea informației cu viteza luminii.
16.- NU SUNT CEEA CE AFIRM CĂ SUNT CU MÂNDRIE, EMFAZĂ ȘI LĂUDĂROȘENIE
Cu cât strig mai tare și susțin mai mult că sunt ceva sau cineva, cu atât nu cred acel lucru și vreau să mă conving singură că așa e prin declarații și declamații de lozinci.
17.- NU SUNT CEEA CE SOCIETATEA ÎMI SPUNE CĂ AR TREBUI SĂ FIU PENTRU A MĂ ACCEPTA
Acelea sunt doar condiții izvorâte din frustrare și complexe de inferioritate, mascate sub aspectul de bunăvoință tolerantă și acceptare amabilă.
18.- NU SUNT CEEA CE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ CONVINGĂ ȘCOALA, FAMILIA, POLITICA, BISERICA, OPINIILE CIVICE ȘI CURENTELE IDEOLOGICE SĂ FIU.
Acelea sunt doar teorii izvorâte din minți lipsite de practică.
19.- NU SUNT CEEA CE SPUN CĂ SUNT, CI CEEA CE SIMT CĂ SUNT
Iar aceasta este o taină pe care doar eu trebuie să o cunosc.
20.- NU SUNT NIMIC ALTCEVA DECÂT CEEA CE SUNT!
EU SUNT CEEA CE SUNT, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!
Toate cele enumerate până acum sunt doar imagini, forme tranzitorii ce ar trebui să fie doar indici ai felului în care „umblăm” prin viață.
Din păcate, de prea multe ori oamenii se identifică cu aceste forme efemere, transformându-le în viața însăși, ridicându-le la rang de certitudini, dându-le forța de a guverna viața și înscăunându-le pe tronul stăpânului absolut a ceea ce devin încet, încet.
Dar, atunci cine și ce suntem?
Suntem LUMINĂ DIVINĂ, acel duh sfânt, care coboară într-un corp de carne – lutul – despre care ni s-a spus, și care trăiește aici vremelnic cu scopul de a se manifesta și la acest nivel carnal.
SUNTEM DUMNEZEIREA MANIFESTATĂ ÎN PLAN MATERIAL.
Când coborâm în materie, uităm cine suntem și de unde venim datorită diferenței mari de vibrație: lumina divină coboară în „întunericul” materiei, străduindu-se să răzbată și să aducă strălucirea aici, pe Pământ.
Lumina, SPIRITUL, coboară și își creează un „instrument” de legătură cu emoțiile, numit SUFLET.
Sufletul reamintește omului ce are de făcut, care a fost menirea e care a ales-o și acceptat-o înainte de coborârea în materie.
Copiii știu foarte clar cine sunt și ce au de făcut deoarece emoțiile lor sunt pure, nepervertite.
Frica, ura, furia, dezamăgirea, intoleranța și alte emoții negative sunt „implantate” cu sprijinul adulților celor (cică) atotcunoscători.
Copiii sunt puri până ce oamenii (așa zis) maturi vin și le explică „suav” că e o prostie ceea ce spun, ce văd și ce simt, transformându-i în cópiile lor fidele de nemulțumire și de închistare, date de uitarea de sine.
Copiii își atenuează treptat lumina iubirii necondiționate cu care au venit, devenind cópiile ieftine ale frustrării și neîmplinirii adulților.
Și astfel, condiționați în permanență de părinți, școală, religie și societate, copiii își diminuează treptat lumina cu care au venit înzestrați, făcând loc stratului gros de pâclă al fricilor, ignoranței și necunoașterii.
Sufletul încearcă să reamintească menirea lui, dar de (prea) multe ori este înăbușit de întunericul concretizat în ego.
Odată cu vârsta lumina divină slăbește, ajungând la mulți să devină doar o pâlpâire slabă. Atunci, pentru că sufletul nu poate fi redus la tăcere, strigătele lui sunt confundate sau greșit înțelese, oamenii înlocuind iubirea, pacea, armonia, liniștea, cu „gălăgia” obiectelor, a lucrurilor, a formei lipsită de fond.
Iubirea va fi confundată cu nevoia, și va fi, astfel, vânată, cerșită, cerută cu hotărâre de la cei din jur.
Pacea se vrea obținută prin război și violență.
Armonia este condiționată prin haos, iar liniștea sufletească a ajuns doar o noțiune teoretică „fluturată” la o cafea de vorbă cu iz spiritual.
Dar, îți reamintesc, sufletul nu poate fi redus la tăcere.
Ego-ul este gălăgios, dar sufletul nu tace. Și, în încercarea lui de a reaminti omului cine este el, ce este și care îi este menirea, provoacă crize profunde fie la nivel fizic – prin boli – fie psihic, prin depresii sau/și psihoze, acestea având doar rolul de a scoate omul în afara minciunii și a iluziei ego-ului.
Unii dintre oameni nu se opresc nici atunci, considerând boala ca fiind o pedeapsă cruntă dată de un dumnezeu nemilos și răzbunător. Desigur, în acest caz finalul este, din păcate, previzibil: MOARTEA.
Atunci când oamenii înțeleg simptomele și se opresc din cursa nebună a vieții superficiale pentru a pune întrebări și a afla răspunsuri, sufletul se bucură, orientându-i și îndrumându-i spre locurile, persoanele și situațiile care îi pot ajuta.
Și astfel, lumina cunoașterii reapare, întărindu-se ca intensitate și risipind ceața ignoranței.
Atunci apar și rupturile în relații, deoarece o persoană trezită nu mai poate merge alături de o persoană adormită. Lumina este văzută de cei ce o ignoră drept un pericol, considerându-i pe cei treziți drept ciudați, nebuni, cu capul razna.
Tot atunci apar marile schimbări: loc de muncă, status familial (despărțiri, divorțuri), anturaj, etc. Dacă partenerii nu evoluează împreună, legătura se rupe, indiferent dacă cei doi acceptă sau nu acest lucru.
Pe măsură ce omul caută lumina cunoașterii ce există deja în fiecare și nu este dată de altcineva, va întâlni în cale tot felul de „ispite”, imagini false a ceea ce își doresc cu adevărat: informații false, profeți și maeștri falși, prieteni „binevoitori” care descurajează în permanență, toate acestea având rolul de a ajuta omul să discearnă realitatea de iluzie, binele de rău, adevărul de fals.
Fiecare alegere corectă este urmată de un salt extraordinar în ceea ce se numește CONȘTIINȚĂ.
Fiecare pas înlătură, puțin câte puțin, ceața pusă pe ochii cunoașterii, iar omul începe să înțeleagă și să realizeze iluzia și minciuna în care a trăit până atunci.
Desigur, calea e grea, e anevoioasă; mulți abandonează după primii pași, alții mai târziu, comoditatea și iluzia reușitei fiind mai puternice.
Și atunci apare, din nou, boala.
Boala este doar mesajul că omul nu face bine ceea ce face, și că s-a abătut de la calea pe care a ales-o înainte de coborârea în materie.
Cu cât o persoană este mai hotărâtă să meargă spre lumină, cu atât încercările devin mai puternice.
E testată determinarea, voința și încrederea în ea însăși și în mesajele trimise de suflet.
Pe drumul spre lumină mulți pornesc, dar puțini ajung. Și împuținându-se pe parcurs, oamenii în lumină vor ajunge să fie singuri, doar în tovărășia lor și a credinței care îi animă.
Și acolo sunt oameni care se opresc din drum, neputând duce mai departe povara singurătății și a solitudinii căutătorului de și în lumină.
Cei care ajung să facă pace cu fricile, furiile, nemulțumirile din ei (manifestate prin oameni și situații incomode apărute în cale), vor deveni conștienți de esența lor, de conștiința ce se dezmorțește încet și ocupă locul ignoranței.
CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.
O persoană trezită știe cine este și nu mai pleacă urechea la păreri emise de oameni, curente, sisteme, teorii pompoase.
Iar atunci când se trezește, omul ȘTIE că este PARTE DIN DUMNEZEU, DIN LUMINA LUI VENITĂ SĂ SE MANIFESTE VREMELNIC ÎNTR-UN CORP MATERIAL.
Cel trezit este în armonie cu el însuși, cu Universul, cu legile care îl guvernează, cu conștiința universală.
Și pentru că ȘTIE și are credință în ceea ce știe, va fi hulit de umblătorii prin întunericul ignoranței, cei care au abandonat drumul trezirii, sau care nici nu s-au încumetat să pornească, găsindu-și scuze de victimă.
Un om trezit ȘTIE că e parte din Dumnezeu, că trupul e biserica lui și că sufletul e vocea prin care comunică cu sferele divine.
O persoană trează în conștiință știe asta și nu simte nevoia să se împăuneze spunând în dreapta și în stânga cât de evoluat este.
Când ești conștient de conștiința divină ce te animă, mintea și ego-ul tac, și se așterne liniștea, pacea și armonia în viață, în fiecare celulă a corpului.
Până și fizicul începe să manifeste energia divină, iar bolile dispar și corpul își oprește procesul de îmbătrânire și de degradare.
Atât timp cât poți manifesta lumina și conștiința divină în corpul fizic, moartea nu își are sensul.
Mulți pornesc, puțini, foarte puțini ajung.
Un om trezit atrage – prin lumina pe care o manifestă – oameni care caută și ei, ajutându-i să-și găsească drumul optim pentru ei.
Armonia se extinde ca o rețea prin care circulă nestingherite iubirea, pacea și liniștea sufletească.
Dumnezeu a vrut să învețe tot ce este de învățat și să manifeste toate emoțiile și trăirile pe care le-a creat. Și pentru a învăța cât mai mult, s-a multiplicat și a trimis pe Pământ câte o parte din el numită OM.
OMULE, tu ești lumină divină, parte din Dumnezeu, care știi, deci, tot ce știe el, indiferent ce îți vor spune cei ce au ales comoditatea stagnării.
Știi și simți asta, dar frica de iadul promis (de oameni, nu de divinitate) te împiedică să vezi evidența.
Și dacă ești parte din Dumnezeu, de ce te mulțumești cu puținul dat de teorii, cutume, idei și ideologii create de oameni?
Poți fi nelimitat, de ce alegi limitele?
Poți fi lumină, de ce alegi întunericul ignoranței?
Poți fi iubire, de ce alegi frica?
Poți fi divinitate, de ce alegi focul iadului?
TU EȘTI CEEA CE EȘTI!
Ești mulțumit(ă)?
Ești fericit(ă)?
Ești liniștit(ă) în conștiință?
EȘTI CEEA CE EȘTI!
FII CEEA CE EȘTI!
MANIFESTĂ CEEA CE EȘTI!
NAMASTE! (Lumina din mine salută lumina din tine!)
FURIA și RUȘINEA – efectele lor asupra sănătății la toate nivelurile
FURIA este una dintre emoțiile care provin din FRICĂ, și este cea mai negată trăire.
„Nu, eu nu sunt furios, Doamne ferește! Nu e bine, nu e frumos să fiu furios; îl supăr pe Dumnezeu și păcătuiesc atunci.”
Furia este, de cele mai multe ori, negată, crezându-se că dacă nu e recunoscută și acceptată ea nu există, iar noi ne putem păstra aura intactă și perfecțiunea nepătată.
Doar că nu e așa.
Negarea este o formă subtilă de minciună, și împreună cu furia provoacă ravagii la toate nivelurile: fizic, psihic, mental, emoțional, sufletesc, etc.
Negarea și furia sunt primele două stadii ale suferinței, așa cum le-a descris dr. Elisabeth Kubler Ross în cartea „Despre moarte și a muri”, scrisă în 1969.
Te invit să vezi emisiunea despre această temă aici: https://youtu.be/_uYiK8xhl8g
Dacă ai furii și negi des că ai avea vreo problemă, află că ești în mijlocul unei suferințe pe care dacă nu o accepți, o scoți la suprafață, o procesezi și îi dai drumul, va provoca din ce în ce mai multe boli din ce în ce mai grave.
FRICA provoacă retenția de apă și blocaje la nivelul rinichilor (te invit să urmărești aici emisiunea – https://youtu.be/iqa0ba4pnsA).
Credința că greșești și că îi superi pe ceilalți duce la apariția sentimentului de VINĂ și de PĂCAT, ele afectând întreaga zonă genitală (ai aici emisiunea – https://youtu.be/ne7rv6z-1C8).
Iar după FRICĂ și VINĂ cu nuanță de PĂCAT, ce poate urma ca trăire? FURIA, normal. Furia că nu suntem perfecți, că dezamăgim, că nu ne putem ridica la așteptările și standardele de basm ale societății, etc.
Toate acestea sunt iluzii care ne îndepărtează din ce în ce mai mult de esența noastră.
Furia afectează întregul tub digestiv, afectează digestia, calitatea ei și, deci, calitatea vieții.
Iar atunci când vedem că nu ne ridicăm la standardele celorlalți ce mai apare? RUȘINEA.
„Toți ceilalți sunt perfecți, doar eu sunt altfel. Dezamăgesc și mi-e rușine de și cu mine”.
Doar că, vezi tu, fiecare om cu probleme digestive gândește exact la fel. Și dacă fiecare se consideră o rușine și o dezamăgire, atunci cine este, de fapt perfect?
Răspunsul este: TOȚI!
Cu toții suntem perfecți pentru noi înșine, și asta ar trebui să fie unica părere acceptată de noi, doar suntem cel mai de nădejde prieten al nostru.
Restul e minciună și iluzie, despre care vom vorbi în emisiuni viitoare.
Dragă OM, te invit să povestim despre FURIE și RUȘINE și efectele lor asupra sănătății la toate nivelurile.
Duminică, 4 februarie, seara, de la ora 20, te aștept pe canalul meu YouTube. Nu trebuie decât să dai clic pe poza de mai jos.
Și pentru a fi la curent cu transmisiunile următoare, și a urmări emisiunile deja filmate, te invit să te abonezi la canalul meu https://www.youtube.com/user/edithkadar
CRIZA DE VINDECARE
Te-ai gândit vreodată ce se întâmplă în timpul vindecării și cum decurge ea?
Te-ai gândit vreodată că vindecarea are o criză a ei?
Ce știi despre criza de vindecare?
Te-ai gândit vreodată că toate simptomele sunt, de fapt, manifestări ale crizei de vindecare?
Pe unde crezi că iese boala din corpul tău? E absorbită de medicamente ca o pompă?
Cum dai afară țesuturile învechite pentru a face loc celor noi, adică vindecării?
Te-ai gândit la astea toate?
Și dacă da și dacă nu, te invit să povestim vineri, în 2 februarie 2018, cu începere de la ora 20, aici, pe canalul meu YouTube, despre acest subiect.
Efectele Lunii asupra sănătății omului
Ai observat că în anumite faze ale Lunii te simți și te comporți diferit decât de obicei?
Te-ai gândit că are legătură cu astrul nopții, sau crezi că astea sunt doar baliverne ale celor care umblă cu capul în nori?
Dar, dacă e adevărat? Dacă Luna are efect asupra emoțiilor, psihicului, mentalului și fizicului nostru?
Binețe, dragă OM!
Te invit să povestim puțin despre acest subiect. Nu trebuie să fii de acord, dar orice informație ascultată e un pas în plus pe drumul către tine.
CUNOAȘTEREA DĂUNEAZĂ GRAV IGNORANȚEI ȘI ORGOLIULUI!
De (prea) multe ori avem senzația că doar nouă ni se întâmplă niște lucruri neplăcute, și că ceilalți sunt feriți de ele.
Dar uităm că nimic nu este la întâmplare în acest Univers, și că totul este justificat și se petrece dacă și când trebuie. Atât lucrurile plăcute, cât și cele puțin plăcute nouă.
Da, din furie putem întreba de ce avem – noi sau o persoană apropiată – o boală gravă, sau de ce a trebuit să moară cineva drag. Și uităm că toate se întâmplă cu un scop, acela ca sufletul persoanei implicate să învețe o lecție. Nu pentru a ne face pe noi să ne simțim mizerabil.
Binețe, dragă cititor!
Te invit să mi te alături, preț de câteva rânduri, la povestea de astăzi.
Nu uita să pornești muzica, și să-mi dai de veste dacă ți-e plăcut sau nu, fie lăsându-mi comentarii, fie o apreciere la capătul rândurilor.
Viața ne învață lecții în fiecare secundă a ei.
Nimic nu e întâmplător, accidental sau coincidență!
Orice ni se întâmplă are un scop bine definit.
Este alegerea noastră cum și ce vrem să vedem, ce credem și cum vom proceda în viitor.
Putem alege să evităm sau să omitem să vedem și altceva decât că totul e o eroare a Universului.
De obicei alegem varianta care ne place, ni se potrivește cu dispoziția din acel moment și cu gradul de prezență a noastră în propria existență.
Putem opta să vedem peste tot semne și semnale, chiar și pe cele care nu sunt ale noastre.
Putem înțelege mesajele, sau le putem interpreta astfel încât să se adapteze după ego-ul nostru.
Sau putem, pur și simplu, să tăcem și să privim cu ochi obiectiv ce ni se întâmplă.
Ca de obicei, totul este o alegere.
În loc să alegem să fim supărați pe viață, pe oameni, pe situații, pe sistem, etc., nu am avea mai mult de câștigat dacă am sta puțin să vedem ce avem de învățat din cele ce ni se întâmplă?
Furia, supărarea, disperarea, dezamăgirea, frica, sunt consumatoare de energie și ocupă atât de mult loc în mintea umană încât blochează accesul la conștiință, la orice „voce” a rațiunii.
Hai să ne imaginăm că am luat o hotărâre neinspirată, iar consecințele ei au fost foarte neplăcute.
În loc să stăm, să vedem unde am greșit, de ce, când, și cum, pentru a nu se mai repeta situația, ne lăsăm invadați de furie, regrete, păreri de rău, mustrări de conștiință pe care nu numai că nu le oprim, dar începem să le hrănim, să le amplificăm, până ce devin atât de mari în ochii noștri încât ne blochează să mai vedem și altceva.
Ca și cum în fața ne-a apărut brusc un obstacol atât de mare încât ochii nu mai pot vedea dincolo de el. Și, în loc să-l ocolim, să-l evităm, să găsim o altă cale, ne oprim și ne plângem de nenorocirea ce s-a abătut peste noi transformându-ne viața în calvar.
Alegerea reacției și a comportamentului în fața acestor probleme apărute ne aparține.
Totul în viață se întâmplă cu un scop: acela de a învăța pentru a deveni mai buni, pentru ca și noi, la rândul nostru, să-i putem învăța pe alții, să-i îndrumăm atunci când vor ajunge în fața unor obstacole (aparent) de netrecut ale vieții.
Nimic nu se întâmplă pentru a ne face pe noi să ne simțim mizerabil, victime sau învinși ai sorții, vieții sau Universului.
Lucrurile nu se întâmplă cu dedicație specială numai pentru noi din partea karmei. Ar fi bine să încetăm să ne mai credem atât de speciali încât să ne imaginăm că totul ni se întâmplă numai nouă.
Nimic nu ni se întâmplă fără ca noi să fi generat acea situație prin hotărârile și deciziile luate de-a lungul anilor.
Dacă vom susține non-stop că noi nu avem nicio vină pentru ce ni s-a întâmplat, ne vom înconjura voit de obstacole ce ne vor împiedica să luăm hotărâri optime pentru devenirea noastră, ca oameni.
Iar dacă nu ne oprim să vedem unde și ce am greșit, vom atrage în viața noastră disperarea, ura și disprețul față de viață.
Și din această stare, cum vor arăta hotărârile pe care le luăm pentru viitor?
Din furie nu poate rezulta calm; din disperare nu se obține înțelepciune.
Regretele nu generează stare de bine și de deschidere către viitor; mustrările de conștiință nu vor conduce către alegeri inspirate.
Din stările negative rezultă doar trăiri negative, iar hotărârile rezultate nu pot fi decât la fel.
Dar dacă ne-am folosi înțelepciunea, pe care (se presupune că) o avem, putem opri expansiunea furiilor și a regretelor stând și analizând situațiile și dizolvând, astfel, pesimismul.
Acceptarea situațiilor trecute, a emoțiilor și gesturilor din spatele lor, duce la anihilarea acelor trăiri, la rezolvarea și acceptarea situațiilor neplăcute, și la dizolvarea acelor obstacole care au blocat vederea clară a viitorului.
Doar așa se poate învăța ceva din experiențe, și nu acumulând disperare, nemulțumire, dispreț față de viață, de semeni și de noi înșine, sau învinuind în dreapta și în stânga pentru nenoroc.
Totul în viață se întâmplă cu un scop: acela de a învăța lecția acceptării și a pășirii mai departe, în ciuda obstacolelor reale sau imaginate pe care le întâlnim pe drumul vieții.
Putem alege între a ne irosi timpul și energia cu furii inutile, care nu rezolvă nimic, sau să vedem care este lecția de învățat și de ce tocmai acum ne-a fost scoasă în cale.
Orice ni se întâmplă are un scop bine definit.
Nimic nu e întâmplător, accidental sau coincidență. E doar viața ce ne învață lecții în fiecare secundă a ei.
Că avem o conștiință, știm (aproape) cu toții.
Că suntem Conștiință, începem să înțelegem încetul cu încetul.
Dar ce este și la ce ne folosește această conștiință, nu prea stăm să ne gândim. E destul să știm că ea există.
Conștiința. Ce-o fi asta și cu ce se mănâncă?
Binețe, dragă OM!
Te invit să citești cea mai recentă scriere a mea.
Mulțumesc.
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Ne-am născut ca parte de Univers, de Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale. Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, de unde ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
UNUL, Dumnezeul, e reprezentat simbolic de ovul, dar și de spermatozoid.
Pentru ca viața să existe este nevoie de principiile ambelor polarități. Le poți spune masculin-feminin, ori bărbat-femeie, sau Yin-Yang, sau cum vrei tu.
Fiecare aspect al lui UNUL – masculin sau feminin – este egal ca esență cu celălalt; diferă doar ca formă, pentru a se diferenția. Ca lumina și întunericul, sau ca IUBIREA și FRICA, ca Raiul și Iadul, ori ca Dumnezeu și Satan.
Sunt același lucru, doar manifestările sunt diferite.
Fiecare își are rolul său bine stabilit. În lume nu poate exista doar un singur aspect, o singură polaritate. Dacă nu ar fi contrastul, cum am ști să prețuim ce avem? Cum ne-am putea schimba? Cum ne-am putea îmbunătăți în permanență?
Am rămâne în același loc, crezând că mai mult nu se poate, și că mai bine nu există.
La fel și cu omul. El se formează prin întâlnirea dintre două celule de polarități diferite, și nu altfel. Oricât de mult ar avansa tehnologia și cât și-ar dori omul să intervină în genetică și să schimbe rânduiala naturală, copilul va fi format tot din material genetic feminin și masculin.
Oricât de mult vor încerca curentele new-wave, moderne, să convingă lumea că sexualitatea și sexul nu sunt importante, viața nu poate apărea fără întâlnirea dintre cele 2 polarități: masculin-feminin, pozitiv-negativ, Yin și Yang.
Tendințele actuale sunt, așa zis, pozitive, încercând să șteargă diferențele dintre cele 2 polarități: din ce în ce mai mulți aleg să se manifeste homosexual (respingând celălalt sex), sau androgin, adică să fie amândouă, dar, de fapt, niciunul.
Oricât de „bune” ar fi aceste intenții, binele nu poate exista fără celălalt aspect – răul. Doar totul este polaritate. Nimic nu este doar pe jumătate.
Depinde de alegerile pe care le facem.
Ce poate fi negativ în mesajul că polaritatea, sexul, nu contează?
Ce poate fi negativ în faptul că femeile vor egalitate cu bărbații și își cer drepturile?
Ce poate fi negativ la superioritatea întreținută de societate a bărbaților?
Însăși iluzia că nu ar fi egali între ei. Însăși faptul că au fost separați egotic. Însăși faptul că jumătățile s-au rupt din întreg pentru a-și proclama „independența” și a-și demonstra că fiecare e mai bun.
Poate spune ziua că este mai bună decât noaptea, sau invers? Da, poate. Dar ar fi și adevărat? Nu! Fiecare își are rolul său important în desfășurarea vieții.
Mai demult, femeile și bărbații își cunoșteau foarte bine rolurile lor: bărbații munceau pentru a-și întreține familia cu cele de trebuință, iar femeia rămânea acasă să îngrijească gospodăria și copiii, cuibul.
Era vreunul dintre ei mai bun, mai important?
Nu! Erau și sunt egali ca valoare și responsabilități.
Și, așa cum ziua se întâlnește cu noaptea la apus și la răsărit, tot așa și bărbatul se întâlnea cu femeia pentru a celebra comuniunea lor în iubire: făceau dragoste.
Timpurile s-au schimbat, iar egalitatea și armonia dintre sexe nu mai sunt rentabile; și, deci, o mână de oameni care aveau acces la mijloacele de informare în masă au realizat că pot să influențeze populația pentru a le aduce lor profit. Bărbații au fost propulsați în funcții de conducere, și li s-a implementat ideea că doar ei sunt importanți, și că femeile le sunt inferioare, din moment ce stau acasă și îngrijesc copiii și gospodăria; adică nu fac NIMIC!
Apoi, aceeași mână de oameni au început să „lucreze” și la femei: că sunt cele mai importante din moment ce ele dau naștere vieții, și că, de fapt, ele nu au nevoie de bărbați pentru a le fi bine.
Din ce în ce mai multe persoane se îndreaptă spre parteneriatul cu persoane de același sex, prin gestul lor arătând că nu le pasă de celălalt sex. Chiar dacă nu spun asta, acesta este mesajul tacit.
„Eu, femeia, sunt atât de bună și de puternică încât nu am nevoie de bărbați; și voi arăta asta întregii lumi combinându-mă cu femei”.
La fel și bărbații. Ba chiar s-a ajuns să se spună că nu au nevoie unul de altul pentru a face copii. Femeile merg la băncile de spermă, iar bărbații apelează la mame surogat.
Și uite capcana: viața nu poate apărea decât din întâlnirea dintre ovulul feminin cu spermatozoidul masculin.
Oricât de mult se va strădui actuala societate să rupă legătura genetică ancestrală dintre masculin și feminin, viața nu poate lua ființă fără prezența ambelor energii.
Mai demult oamenii făceau dragoste și așa concepeau copiii, creând astfel cuibul energetic al iubirii. Întâlnirea dintre cele 2 trupuri, cele 2 polarități, forma un câmp electromagnetic care favoriza întâlnirea dintre cele 2 celule primordiale – ovulul și spermatozoidul – și crea o viață nouă, un urmaș sănătos. Ca un câmp pregătit pentru semănare ce rodește extraordinar când sunt urmați pașii normali, naturali, vitali.
Dar timpurile s-au schimbat.
Oamenilor le-a fost indusă credința că ei pot face orice, și că regulile și ritualurile vechi sunt bune de aruncat la gunoi, e timpul de Nou!
Deh, polarități. O intenție bună se poate transforma în ceva distructiv. Sau invers.
La fel și în caz de vechi – nou. Nu s-ar putea vedea diferența dacă nu ar exista amândouă.
Și în goana după nou, vechiul cu regulile și experiența acumulate a fost respins, negat, șters. Se încearcă recrearea unei noi lumi, o nouă paradigmă; că doar evoluăm, nu-i așa?
Femeile nu mai au nevoie de bărbați, și invers. Sau cel puțin așa se spune din ce în ce mai des.
Ego-ul a crescut și se mărește pe măsură ce nu observăm că noi nu evoluăm ci involuăm, pentru că am călcat în picioare reguli doar pentru a demonstra altora că avem dreptate.
Femeile și bărbații și-au uitat rolul în relații, însăși căsnicia, cuplul, fiind transformate în câmp de luptă pentru a demonstra și nu a fi. Soții își demonstrează forța și puterea, nu își mai permit să fie, pur și simplu, bărbat și femeie.
Bărbatul și femeia nu mai fac dragoste; ei fac sex, și acela câteodată, și rapid. Nu se mai creează, deci, acel câmp de iubire pentru a pro-crea viața, a concepe un copil. Este ca și cum roadele pământului nu se mai culeg după semănare, la timpul coacerii lor, ci se creează artificial, fără suflet, fără energie vitală, doar prin modificări genetice, prin intervenții din exterior.
Stai, chiar așa se și întâmplă cu mâncarea noastră!
Așa este și cu copiii: sunt concepuți artificial, fără iubire, fără suflet din partea părinților. Fără Dumnezeu. Și ne mirăm că foarte mulți sunt bolnavi, că nu știu ce vor, că sunt debusolați. Sunt considerați, de multe ori „generația pierdută”.
Iar acești copii concepuți fără prezența lui Dumnezeu în relația părinților lor, ce viață vor crea la maturitate? Din ce în ce mai artificială, pe măsură ce naturalul, dumnezeirea, se șterge din codul genetic cu fiecare generație.
Iluzia dependenței bărbatului de femeie și invers a dus la distanțarea tot mai mare a celor două polarități. Femeile s-au emancipat, bărbații s-au eliberat. Și este mai multă nefericire în lume ca niciodată, mai multă vrajbă, ură, furie, deznădejde.
Diferențele dintre oameni au ajuns la putere, iar asemănările încep să fie ignorate.
„DEZBINĂ ȘI CUCEREȘTE” este strategie preferată a tacticienilor războiului.
La ora actuală ne-am modernizat atât de mult încât nici nu mai luptăm cu arme. Este suficient să ni se spună că celălalt se crede mai bun, că războiul orgoliilor izbucnește.
Și în timp ce oamenii se lasă dezbinați, cineva câștigă bani mulți din asta, și cucerește.
Pentru ca pozitivul să se manifeste, să fie observat și apreciat, trebuie să apară contrastul – negativul.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu, Lumina, Iubirea, e nevoie de întuneric, de ură, de vrajbă, de dezbinare.
Pentru a înțelege că suntem UNUL, e nevoie să fim dezbinați și dezintegrați în infinit de mulți, fiecare cu iluzia că este unic și că ceilalți sunt zero.
Pentru a-L percepe pe Dumnezeu cu adevărat, e nevoie să trecem prin iadul credinței că nimeni nu e mai dumnezeu decât suntem noi înșine.
Cu cât ești mai îndepărtat de esența ta, cu atât urli mai tare că ești în Dumnezeu, doar trebuie să acoperi, cumva, distanța; deși nimeni nu ți-a cerut asta.
Iluzia de a putea să le rezolvi tu pe toate, de a fi un mic dumnezeu, duce la formarea unui ego mare, care te ține captiv în realitatea lui, departe de REALITATE.
Când începi să înțelegi lucrurile, înseamnă că TE TREZEȘTI.
Înseamnă că devii CONȘTIENT că ești mai mult decât un ego, un orgoliu, o frică sau un simplu fizic ce-și satisface nevoile primare.
Înseamnă că înțelegi că dincolo de acestea se află ceva ce cauți cu sufletul toată viața ta: ESENȚA DIVINĂ.
Iar aceasta, dragă OM, se numește CONȘTIINȚĂ, iar trezirea la adevărata realitate se numește CONȘTIENTIZAREA CONȘTIINȚEI.
Adevărul este că totul a pornit de la UNUL, de la TOTUL, din care ne-am desprins pentru a trăi vremelnic aici, pe Pământ.
Ne-am născut ca parte din același Univers, din același Dumnezeu; dar la fel și celelalte ființe: minerale, plante, animale.
Avem originea comună.
Avem, deci, amintiri și trăiri comune.
Ne putem manifesta ca o stâncă, ca o plantă sau ca un animal. Depinde de polaritatea pe care o alegem, de ce parte ne situăm, și ce manifestăm. CONȘTIENȚA.
Putem fi o stâncă ce strivește, sau una care protejează. Putem fi cea mai delicată floare sau o buruiană. Putem fi cel mai majestuos animal sau un prădător nemilos.
Putem fi oameni care se cred cineva ascultâdu-i pe cei ce spun că știu ce e mai bine pentru noi.
Sau putem fi ceea ce suntem: parte din întreg, din Dumnezeu. Suntem UNUL. Suntem TOTUL!
Alegerea ne aparține, și ține de gradul de TREZIRE în CONȘTIINȚĂ: conștiința lui jumătate, a dezbinării, sau conștiința ambelor polarități, a lui UNUL care formează TOTUL?
Totul face parte din noi, și noi suntem parte din TOTUL!
Restul e iluzia ego-ului.
VINA și PĂCATUL – efectele lor asupra sănătății la toate nivelurile
VINOVĂȚIA este una dintre cele mai subtile emoții și trăiri ale omului, deoarece nu este conștientizată, ci este integrată ca parte de sine stătătoare în viața noastră.
Sentimentul de culpă este ca un program „implementat”, de cele mai multe ori, din burta mamei.
Un copil nu știe ce este vinovăția, nici frica, nici furia, ura sau alte emoții și trăiri, până ce este „educat” cu multă „iubire” de către familie să le simtă și să le asimileze.
Dacă săptămâna trecută am vorbit despre FRICĂ și efectele ei asupra sănătății la toate nivelurile (dacă nu ai văzut transmisia, te invit să o urmărești aici: https://youtu.be/iqa0ba4pnsA ), acum a venit rândul să povestim despre sentimentul de vinovăție și efectele asupra sănătății omului.
Vina afectează și poate bloca zona abdomenului inferior, a burții, și poate duce la afecțiuni genitale, hernii de disc, depresii, etc.
Pentru a afla mai multe, te invit să îmi fii alături duminică, 28 ianuarie, ora 20, la o poveste live pe canalul meu YouTube.
Nu trebuie să faci decât să accesezi la ora precizată pagina https://youtu.be/ne7rv6z-1C8 și să comunicăm prin chat.
Pe viitor, pentru a fi la curent cu transmisiunile mele, nu uita să te abonezi la canalul meu YouTube, intrând la adresa https://www.youtube.com/user/edithkadar, dă clic pe „abonează-te” și pe clopoțel pentru a primi înștiințări despre noutățile postate.
Nu poți aprecia pe cineva dincolo de propriile tale limite.
Tot ceea ce vezi la celălalt este reflexia a ce ești tu cu adevărat, nu a ceea ce vrei să pari.
Pentru a ști că un gust este amar, sărat, dulce, iute sau acru, trebuie să guști, mai întâi, pentru a-ți forma etalonul.
La fel și cu oamenii.
Dacă te minți în permanență și trăiești în iluzie, toți cei din jurul tău vor fi mincinoși notorii, falși și teatrali.
Dacă te crezi mic(ă) și neînsemnat(ă), oamenii îți vor părea la fel, și toate subiectele de conversație vor fi despre… micimea și neînsemnătatea semenilor.
Dacă ai fost condiționat(ă), vei pune condiții în permanență, mai ales în iubire; și, apoi, te vei plânge că tu nu îți poți găsi perechea.
Dacă nu te iubești în sinea ta, vei căuta oameni care să te iubească așa cum ai vrea tu să fii iubit(ă) de tine.
Oamenii care îți intersectează drumurile vieții sunt imaginea ta în oglindă, și vei atrage doar persoane care îți reflectă, mai întâi, părți de rezolvat, și abia apoi frumusețea.
Ai răbdare cu tine.
Observă-i pe cei cu care te întâlnești pentru a te cunoaște și a te înțelege pe tine.
A-i aprecia si judeca pe ceilalți luându-te pe tine ca etalon de perfecțiune, înseamnă a te crede un mic dumnezeu.
Tot ce spui despre alții, spui – de fapt – despre tine. Doar ești propriul tău etalon.
Ascultă ce spun sau scriu alții despre tine, și vei ști că se descriu pe ei înșiși. Doar de unde ar putea ei să te cunoască? Iar dacă te supără necunoscuții, înseamnă că au apăsat pe o problemă rămasă nerezolvată la tine.
Omule, fii înțelept și observă.
Nu lua nimic în sens personal, iar dacă o faci, observă problema nerezolvată. Mulțumește oglinzii care te-a ajutat să vezi și să înțelegi; să te înțelegi.
Altfel îți vei irosi viața în lupte inutile cu propriile tale reflexii, din orgoliu.
FRICA și efectele sale asupra sănătății noastre fizice, psihice, emoționale și sufletești
Cu toții avem frici. Chiar și cei care susținem că nu ne este frică de nimic.
Frica este emoția primordială care asigură supraviețuirea noastră, ca specie.
Nu există persoană fără frică, doar indivizi care au lucrat cu ei pentru a accepta și a se împrieteni cu frica. Iar acesta este un FAPT, și nu doar o VORBĂ aruncată în vânt.
Ce este frica, ce efecte produce asupra omului, cum o putem recunoaște, și cum ne putem împrieteni cu ea, te invit să povestim duminică, 21 ianuarie 2018, cu începere de la ora 20, aici, pe YouTube.
Nu uita să te abonezi la canalul meu YouTube, și vei primi înștiințări de fiecare dată când voi face transmisiuni în direct.
Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: e doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?
Binețe, dragă cititorule!
Hai să povestim puțin, dar mai întâi îți sugerez să pornești muzica pentru a te însoți pe calea rândurilor.
Ca de obicei, acestea sunt părerile mele desprinse din activitatea și experiența personală și profesională, și nu au valoare științifică. Ele reflectă doar capacitatea mea de a înțelege, prelucra și prezenta crâmpeiele de viață.
„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi…te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Poate că în urmă cu câtva timp aș fi trecut cu vederea acest citat, dar acum mi-a reținut atenția, semn că rezonez cu ceva din mesaj.
Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.
Să începem prin a înțelege un adevăr de bază: NU NE NAȘTEM CU FRICI!
Ele ne sunt implantate pe parcursul vieții de către cei din apropiere prin proiecțiile asupra noastră a propriilor lor frici.
Din copilărie suntem bombardați cu slogane și teorii menite nu să ne dezvolte pe noi, ci să-i mulțumească pe cei din jurul nostru.
Suntem programați zi de zi să zicem și să facem frumos pentru ca cei din jur să ne accepte, să ne stimeze, să ne iubească și să ne dea voie să trăim, de parcă ni s-ar face un mare favor.
Suntem programați să cerșim apreciere de la societate, care (ni se spune că) ne știe și ne vrea binele, în sensul că ni-l vrea și ni-l ia.
Ajungem să ne bucurăm cu înfrigurare ori de câte ori ni se aruncă o ciozvârtă de prețuire, interpretând asta ca pe o binecuvântare venită din partea cuiva care nu are pentru noi decât condiții.
Și încetul cu încetul ne ștergem adevărata noastră natură, cea cu care ne-am născut, iar asta înseamnă să ne trădăm pe noi înșine și adevăratul motiv pentru care am venit aici, în această viață.
Și în loc să ne bucurăm de ceea ce avem, de darurile cu care ne-am născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, am ajuns să ne bucurăm de lucruri neimportante pentru evoluția noastră ca oameni: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.
În loc să ne bucurăm că avem copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungem să ne bucurăm doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.
În loc să ne preocupăm de dezvoltarea noastră ca oameni, a sufletului și talentului cu care am venit, ajungem să ne mulțumim cu o slujbă prost plătită, și să mulțumim din suflet ori de câte ori șeful nu ne-a inclus și pe noi pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.
În loc să ne ascultăm inima și să facem ceea ce ne îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungem să facem compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptați, de a nu fi respinși de societate.
Ca și cum ni s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.
De fapt, ajungem să mulțumim din suflet și din inimă „generoasei”societăți că ne primește și ne acceptă în rândurile ei, pentru a ne putea anihila ca individualitate și a deveni „unul dintre…” în loc de UNUL.
Dar, oare de ce se ajunge în această situație? Ce anume ne împinge pe această cale?
Te-ai gândit vreodată?
Dacă pentru a fi validați de societate suntem dispuși să facem orice inclusiv să ne trădăm pe noi, înseamnă că spectrul indiferenței și al respingerii noastre creează una din cele mai puternice frici: aceea de a nu aparține nimănui, de a fi singur.
Frica de singurătate, de însingurare, de a nu fi singur…Trei nuanțe subtile ale aceleiași angoase.
1. – Frica de a fi singur are conotația unicității.
„Mi-e frică să nu fiu altfel decât mi se cere, decât sunt alții, decât trebuie. Nu vreau să fac notă discordantă pentru a nu ieși în evidență, deoarece asta mă face diferit(ă)… și nu e bine….Îi voi supăra pe alții, iar eu nu vreau să necăjesc pe nimeni. Este rău și urât să fac așa ceva; așa am fost educat(ă)!”
Nu vei face niciodată pe plac tuturor, așa că încetează să te mai minți.
Doar că, vezi tu, sufletul știe că e unic, că nu poate fi ca a celui de lângă tine, sau celui a cărui părere e atât de importantă pentru tine.
Iar dacă sufletul e unic, e original și inimitabil în fiecare, de ce ții cu atâta ardoare să fii o imitație ieftină a celor care îți servesc doar condiții?
Este atât de important să fii acceptat de alții încât în loc să-ți creezi propriul drum, preferi să mergi pe o cale bătătorită, chiar dacă vezi bine la alții că nu duce nicăieri?
De ce vrei să îmbraci o esență pură într-o uniformă banală? E atât de importantă părerea celorlalți încât să-ți calci sufletul în picioare?
Păcat!
Nu poți fi singur decât dacă te cedezi pe tine toanelor celorlalți. Iar asta este deja o alegere. Este un verb, o acțiune.
2. – Frica de însingurare are nuanța izolării.
Provine din acțiune, din verb, dar deja capătă substanță, devine concret și palpabil, punând un nume unei stări; devine substantiv nominativ.
Spectrul unicității și a oprobiului celor cărora le-ai înmânat ștampila valorii tale capătă atâta greutate încât ajunge să creeze scenarii în mintea ta. Personajele care le populează și pe care proiectezi deja adevărate conversații, nu mai au legătură cu realitatea.
Și încet, lumea reală este înlocuită de „dar dacă…”
Aceștia sunt „demonii” pe care îi creezi din atâta grijă față de alții, cu atâta migală.
„Dacă oamenii m-ar înțelege, m-ar aprecia, m-ar iubi, aș fi și eu altfel. Dar așa…”
Culmea este că izolarea, însingurarea, nu sunt rezultatul acțiunii altora, ci a irealului din mintea ta, a fricii de a te asuma pe
tine însuți.
Deci, din frica de a nu fi singur (unic), te însingurezi (izolezi), hrănindu-ți mai departe „demonii” pe care singur ți i-ai confecționat.
Felicitări, să-ți trăiască!
3. – Frica de singurătate
Verbul și substantivul au creat deja o stare de sine stătătoare, o viață.
Au materializat deja o lume paralelă care te izolează de esența cu care te-ai născut, îți acoperă drumul destinat ție și dă putere ego-ului și prietenilor lui apropiați.
Este o lume a fricilor, disperărilor, furiilor, deznădejdii, dezamăgirilor, în care tu pui întrebări, tu îți dai răspunsuri și tu creezi etaloane după care îi judeci pe alții.
Este lumea în care judeci și condiționezi, dându-ți examenul de intrare în baroul societății pe care o preamărești.
Doar ți-ai dorit să fii ca ceilalți pentru a nu-i supăra, nu?
Concluzie: DIN FRICA DE A NU FI SINGUR (UNIC), TE ÎNSINGUREZI (IZOLEZI) ȘI ÎȚI CREEZI O LUME A SINGURĂTĂȚII SUFLETULUI!
* * * * * * * * *
Deci, spectrul singurătății creează cea mai profundă frică, cu cele 3 nuanțe despre care am vorbit.
Emoția aflată la baza fricii de singurătate este doar bulgărele mic ce începe să se rostogolească la vale, și care crește încetul cu încetul, pe măsura creării lumii distorsionate pe care o „mobilezi” cu drag și spor, în loc să o refuzi pe motiv că ai deja o lume în care să te manifești.
Cum se face simțită această angoasă primordială în corpul nostru, în viața de zi cu zi și ce efecte produce?
Hai să urmărim împreună.
Copiii, în loc să fie învățați de mici că a fi unic este o binecuvântare, și că singurătatea nu este un blestem ci o posibilitate de a se descoperi pe ei, primesc în schimb amenințări de toate genurile și în toate nuanțele pentru că educația s-a transformat încet-încet în dresaj și nu în comunicare și în construirea încrederii în sine. Amenințările, condiționările și constrângerile încep acasă, în familie, și continuă la grădiniță și la școală.
Apare frica de a nu greși ceva, de a nu supăra sau dezamăgi părinții sau dascălii, de a nu fi respinși de colegi, de a nu fi considerați ciudați.
În loc să te bucuri că ai copii sănătoși, descurcăreți, care vor deveni oameni puternici în viitor, ajungi să te bucuri doar dacă iau note mari, pentru că acesta este criteriul după care te apreciază societatea.
Nici nu mai contează ce gândește puiul tău și ce ar vrea el să facă atât timp cât ai motiv să te mândrești la serviciu cu rezultatele deosebite ale lui și să te împăunezi tu cu meritele lui.
Și uite așa, din prea multă frică de a nu fi singur (unic), îți modelezi urmașul după chipul și asemănarea ta.
Din frica de a nu fi însingurat (izolat) de către societate, înăbuși și puiului tău originalitatea și unicitatea.
Frica de singurătate a creat deja un adolescent, viitor adult, plin de nesiguranțe și frici deoarece nu se poate împlini pe el, ci este robul orgoliilor tale deghizate în „educație”.
Pe când ajunge să se pregătească pentru munca și cariera pe care tot tu, părinte, i-o proiectezi, urmașul tău este deja nesigur pe picioarele lui, atent doar la a împlini mai departe dorințele altcuiva, pentru a nu supăra.
Fă doi pași în spate și admiră-ți opera. Ești mulțumit de ceea ce ai obținut? Ești mulțumit că ai servit societății încă o persoană care nu comentează pentru a nu supăra?
Ești mulțumit că nu mai ești singur, unic, izolat și că ți-ai creat un companion după chipul și asemănarea ta?
Felicitări!
Și uite așa, subtil, în loc să te bucuri de ceea ce ai, de darurile cu care te-ai născut: iubirea, bucuria, libertatea, originalitatea, talentul, unicitatea, ajungi să le înlocuiești și te bucuri de lucruri neimportante pentru evoluția ta ca om: bani, mașini, case, aparatură ultimul răcnet, etc.
În loc să te preocupi de dezvoltarea ta ca om, a sufletului și talentului cu care ai venit înzestrat, ajungi să te mulțumești cu o slujbă prost plătită, și să mulțumești din suflet ori de câte ori șeful nu te-a inclus și pe tine pe lista concedierilor, acceptând chiar și o scădere de salariu, doar să nu se supere.
În loc să îți asculți inima și să faci ceea ce te îndeamnă înclinația și talentul nativ, ajungi să faci compromisuri după compromisuri, doar pentru a fi acceptat(ă), de a nu fi respins(ă) de societate.
Ca și cum s-ar face o mulțime de implanturi cu rolul de a anula umanitatea și de a accelera robotizarea.
Realitatea pe care să o creezi astfel după chipul și asemănarea temerilor tale, țese mai departe alte frici: de boală, de moarte, de bătrânețe, de riduri, de neputință, de cancere, etc.
Încet, ajungi să trăiești ca o fiară hăituită de demonii fricii în propria ta viață, ajungând să creezi exact ceea ce îți produce teamă.
Frica de bătrânețe te va face să vezi doar bătrânețe și să nu mai percepi tinerețea.
Edvard Munch – Strigatul-1893
Frica de boală îți obturează perspectiva sănătății, ajungând să vezi un banal strănut ca pe un semn de boală foarte gravă.
Frica de riduri îți va aduce și mai multe riduri pentru că în obsesia ta și la îndemnul reclamelor vei ajunge să le urmărești cu asiduitate în toate oglinzile, uitând să te mai bucuri de înțelepciunea pe care (se presupune că) o aduce trecerea timpului.
Frica de neputință îți va seta mintea să observe doar limitări, ignorând oportunitățile.
Frica de cancer te va transforma într-o persoană obsedată, ajungând să interpretezi totul ca pe un preludiu inevitabil al bolii la al cărei nume ajungi să te cutremuri, să te contractezi, să te închistezi.
De aici și până la frica de orice nu mai este decât un singur pas.
În plan fizic, frica de singurătate creează edemele, sau acumulările de lichide într-o anumită zonă sau în tot corpul, ducând la aspectul pufos al persoanei care este denumită de alții drept grasă, obeză, etc. (în conformitate cu dr. Ryke Geerd Hamer, Noua Medicină Germanică, ce studiază legătura boală – conflict emoțional).
E mai ușor să arunci cu pietre, în comparație cu efortul de a înțelege persoana de ce e așa.
O persoană pufoasă, obeză, este o persoană singuratică, izolată, care nu-și găsește parteneri de comunicare după chipul și asemănarea lor, care trece zilnic prin calvarul comunicării tip „vorbim vorbe, dar nu spunem nimic” sau „nimeni nu mă înțelege, parcă aș vorbi singur(ă); de aceea mă simt singur(ă) ca peștele pe uscat”.
Cum subconștientul nu face deosebirea între real, imaginar și simbol, corpul activează mecanismul de creare a apei de care este nevoie pentru a nu se simți ca pe uscat, în agonie.
Celula primordială, viața, a apărut în apa oceanelor.
Copiii stau 9 luni în burta mamei în apă, înainte de a intra în această lume.
De aceea, când cineva simte că nu mai poate comunica, experimentând o singurătate existențială, subconștientul știe că ar face bine corpului să-l reîntoarcă „acasă”, în apa din care provine.
Dacă ar exista posibilitatea de a merge la mare sau ocean, ar fi extraordinar. De aceea ne simțim bine în apa sărată.
Dar în lipsa acestei opțiuni, soluția biologicului, a corpului, este de a crea marea sau oceanul la purtător. Adică închide tubii renali (din rinichi) răspunzători de filtrarea și eliminarea apei, reținând-o și depozitând-o încet, dar sigur, în zona sau zonele în care omul se simte singur, uneori în întregul organism, creând edemele sau retenția de apă ce dă aspectul pufos.
Există o altă posibilitate practică de a crea apa sărată la noi acasă: baia cu sare. Concentrația trebuie să se apropie de cea a mării primordiale, considerată a fi de 1%. Adică la 100 litri de apă (aproximtiv o cadă de baie) se adaugă 1 kilogram de sare. Apoi stați în apă și vă relaxați preț de jumătate de oră. Veți vedea că veți începe să eliminați apa prin urinări frecvente.
Faceți aceste băi cu sare o dată la săptămână, sau de câte ori simțiți că vreți să vă retrageți în liniște.
Deci, o persoană interpretată drept grasă nu este o persoană nesimțită, cum des și răutăcios se spune, ci este o persoană care consideră că nu-și găsește locul în familie, societate, la serviciu.
Iar „foamea” de apartenență, de comunicare, de a fi înțeles este tradusă de mintea conștientă în foame de mâncare, trimițând omul la frigider sau la colecția secretă de dulciuri.
* * * * * * * * *
Că avem frici adânci e de la sine înțeles. Cu toții ne-am construit adevărate fortărețe din fricile noastre. Ele sunt generate pe bandă rulantă de programele eronate de viață, „croșetate” cu migală de credințele false care nu fac decât să ne îndepărteze de la adevărata noastră esență, în loc să ne apropie.
„Expune-te celei mai adânci frici a ta, înfrunt-o, apoi…te-ai eliberat!”, spune o vorbă înțeleaptă pe care am citit-o recent.
Cum să faci asta?
Îți sugerez două soluții care am văzut că dau rezultate. Aplică una din ele, cu care rezonezi mai bine.
Dar pentru aceasta te rog să te retragi singur(ă) într-o cameră unde să nu fii deranjat(ă) pentru câteva minute. Fă-ți timp pentru tine.
1. – Închide ochii și gândește-te ce formă are frica ta? Ia-le pe rând, doar câte una.
Ce formă are frica de singurătate? E un nor negru? Un animal de pradă? Un hău care te atrage? Nu-ți fie frică, acelea sunt doar gândurile tale, deci nu ți se poate întâmpla nimic. Și cum tu ești stăpân pe gândurile tale, transformă aspectul înfricoșător în ceva înocent, drăgălaș.
De exemplu, imaginează-ți că norul negru se transformă într-un iepuraș pufos. Ia-l în brațe și mângâie-l. Mai ți-e frică?
2.- Imaginează-ți că vine la tine o persoană din exterior și îți povestește exact problemele tale. Ce i-ai spune? Ce sfaturi i-ai da?
Detașează-te și oferă soluții obiective. Vei vedea că pentru alții vei ști să sugerezi rezolvări.
După asta, imaginează-ți că acea persoană ești tu. Repetă-ți sfaturile până când simți că le-ai înțeles. Nu te teme, nu e greu. Dificultatea constă în a te mobiliza să faci ceva, în a trece de judecăți și de teama de penibil, și nu în a găsi soluții.
Care este frica ta cea mai adâncă? Aceea de boală? De neputință? De bătrânețe? De cancer? De moarte?
Și cât de puternică este acea frică: este doar o nălucă ce îți intersectează calea din când în când sau este un „locuitor” permanent al vieții tale de zi cu zi?
Cât de bine o stăpânești? Sau cât de rapid i-ai înmânat „cheile” vieții tale, lăsând-o să facă ravagii în sufletul tău?
Cât de mult ți-ai hrănit această emoție primordială de la începutul vieții și până acum? Și cât de mult o lași pe ea să „vorbească” în locul tău?
În acest material ai găsit explicații și soluții.
Aplică-le dacă vrei. Dacă nu, hrănește-ți mai departe „demonii”.
Am început, deja, cu toții, un nou an de parcurs în viața noastră. El va fi așa cum ni-l așternem conform experienței și înțelepciunii pe care am acumulat-o de-a lungul timpului.
Dar, înainte de a privi în față viitorul și a lua taurul de coarne, cum s-ar zice, e bine să analizăm puțin trecutul.
PREZENTUL este ceea ce suntem în conformitate cu ceea ce am înțeles din TRECUT. Doar așa putem accesa VIITORUL.
Nu știu cum a fost pentru tine trecutul ce te-a adus în momentul de acum, dar eu am trecut prin multe schimbări care m-au făcut să înțeleg cine sunt.
Și pentru că m-ai întrebat prin multe mesaje cine sunt, dă-mi voie să mă prezint. Poate că nu sunt cine crezi sau cine îți imaginezi că sunt.
Sunt Edith.
Sunt ortodoxă, sunt catolică, sunt musulmană, sunt evreică, sunt neoprotestantă, sunt budhistă, sau orice altă religie îți trece prin minte.
Și asta pentru că nu mă interesează religia cuiva, și nu judec omul după religie.
Sunt româncă, sunt maghiară, sunt mongolă, sunt etiopiană, sunt orice naționalitate vrei tu.
Și asta deoarece naționalitatea nu afectează statutul de OM.
Am pielea albă, o am neagră, o am galbenă sau orice altă nuanță.
Și asta pentru că anatomia și fiziologia corpului uman sunt identice, indiferent de culorile exterioare.
Sunt vegetariană, sunt vegană, sunt carnivoră, sunt ovo-lacto-vegetariană, sau orice altceva îți trece prin minte.
Și asta pentru că nu judec omul după ce bagă în gură, ci țin cont de ceea ce scoate pe gură.
Sunt democrată, sunt liberală sau orice altă orientare politică.
Și asta pentru că nu judec omul după politică, ci am politica de a nu judeca omul.
Nu mă interesează cine ne conduce țara din moment ce acesta este rezultatul alegerilor.
Aaaa, nu am votat? Atunci ce am de comentat? Și dacă comentez în surdină, pe Facebook, se schimbă ceva?
Sunt heterosexuală, sunt homosexuală, sunt lesbiană, sau cum vrei tu.
Și asta pentru că nu mă interesează ce face omul în momentele lui de intimitate și cu cine.
Cred în dreptul fiecăruia de a alege ce formă de manifestare are în această viață.
Iar eu aleg să îmi trăiesc viața fără să țin cont de ce fac și gândesc alții.
Cred într-un Dumnezeu care înseamnă IUBIRE, FRUMOS, ARMONIE, COMPASIUNE, BUCURIE, LINIȘTE și GINGĂȘIE.
Refuz să cred într-un Dumnezeu răzbunător, care pedepsește oamenii după cum i se pune lui pata, care ține contabilitatea greșelilor pe care mintea noastră le cataloghează drept… păcate!
DUMNEZEU NU ARE RELIGIE!!!
Dumnezeu este același pentru toți oamenii planetei și pentru toate entitățile Universului.
Creștinii, musulmanii, evreii, budhistii, neoprotestanții cred în aceeași forță divină, indiferent de denumirea pe care o are.
A ți-l aroga pe Dumnezeu ție și religiei pe care ți-ai ales-o sau pe care ți-au ales-o părinții tăi, este o manifestare egotică periculoasă care poate duce la habotnicie și chiar războaie ce au loc în numele urii profunde din tine, pe care o intitulezi „dumnezeu”.
Din punctul meu de vedere ești liber(ă) să fii ceea ce vrei și cu cine vrei, să mănânci și să bei tot ce îți trece prin cap, poți fuma câte pachete de țigări vrei tu. Asta nu îți schimbă cu nimic calitatea ta umană.
Nu mă interesează dacă aparții unei mișcări, inițiative sau vreunui curent atât timp cât nu îți afectează calitatea umană și nu începi să condiționezi.
Sunt tânără. Sunt bătrână. Sunt trecută. Sunt o noutate.
Adică sunt tot ceea ce sunt, în conformitate cu experiența pe care am acumulat-o de-a lungul timpului, și pe care, sper că, am asimilat-o.
Nu mai sunt aceeași ca cea de acum câțiva ani; nu mai pot fi aceeași nici măcar ca persoana de ieri.
Celulele corpului uman se adaptează la noutatea fiecărei secunde, regenerându-se după matricea nou programată.
Ceea ce am fost este trecutul.
Ceea ce sunt este prezentul.
Ceea ce voi fi vor hotărî deciziile mele viitoare.
Dar ce aspect al meu îl alegi sau îl preferi, spune totul despre tine, nu despre mine.
Am un limbaj colorat, înjur când am chef și nu mi-e teamă că TU mă ameninți cu pedeapsa divină, de parcă Dumnezeu te-ar fi însărcinat direct să-i fii mesager, iar eu nu am propria mea comunicare cu divinitatea, și propria asumare în tot ceea ce fac.
Sunt slabă, sunt grasă, sunt perfectă!
Nu cred că niște etaloane propovăduite de „industria” frumuseții ne pot apropia, ci cred că ele au rolul de a ne îndepărta de esența noastră umană.
Dacă nu mă iubești la greutatea pe care o am și la aspectul meu actual, sunt slabe șanse să mă iubești CU ADEVĂRAT la altă greutate!
Verifică-ți problemele tale legate de greutate, înainte să te legi de alții!
NU CRED ÎN DIETE!!!
Nu cred că a-ți înfometa corpul este o rezolvare pentru „urletul” profund al sufletului care te trimite la frigider să îți potolești foamea… de iubire, frumos, armonie, compasiune, bucurie, liniște, gingășie… într-un cuvânt, de DUMNEZEU!
Nu cred în medicamente FĂRĂ a-ți trata cauza emoțională a problemelor care te-au adus acum și aici.
Chiar crezi că substanțele chimice îți pot rezolva noianul de emoții îngropate adânc, acolo, în tine însuți/însăți?
(ATENȚIE!!! Nu am spus că nu cred în tratamente! E problema ta ce ai înțeles tu că am vrut să spun!).
Nu cred că vreun medic, terapeut, tămăduitor sau oricine altcineva te poate vindeca de vreo boală fără ca tu să te implici în tratamentul pe care îl primești.
Nu meriți nimic de pomană! Ești suma hotărârilor luate de-a lungul timpului și produsul credințelor tale.
Nu ești cu nimic mai special sau mai deosebit decât ceilalți. Depinde unde vrei să aparții: celor care reușesc cu orice prilej pentru că se implică în propria viață, sau celor care susțin că vor să reușească, dar inventează scuze la minut pentru a rămâne imobili în neschimbare. Alegerea e a ta.
Nu cred în evoluția spirituală și în salturile vibraționale făcute cu hei-rup-ul conform „strigătelor” mijloacelor de socializare.
CRED în evoluția la care fiecare persoană pune osul la treabă, și face ceva PRACTIC, în afară de a împrăștia TEORII pline de formă dar goale de conținut.
Nu cred în apariția vreunui personaj istoric mesianic care să își asume întreaga soartă a omenirii păcătoase, pentru ca ea, omenirea, să își poată continua trăirea în neschimbare și nesimțire de sine.
Sunt bogată. Sunt săracă. Sunt așa cum sunt.
Mă îmbrac și mă aranjez după cum mă simt în acest moment, și mă cunosc suficient de bine să nu am nevoie de binevoitoarele sfaturi ale stiliștilor.
MODA este un curent care îi ia pe sus pe cei nepregătiți pentru viața cu ei înșiși.
MODA este „sertarul” la care apelezi atunci când fie nu știi cine ești tu, fie știi, dar ți-e rușine de tine și cu tine în fața atâtor….atotcunoscători în tine însuți/însăți.
MODA – pentru atunci când chiar și tu îți lipsești.
Nu mă interesează ce faci, cum te îmbraci, ce mănânci, ce și cât bei, ce greutate ai, ce sex, religie, naționalitate, etnie, culoare de piele sau orice altceva ai, atât timp cât nu aștepți ca și ceilalți să fie la fel ca tine.
Dacă pui condiții, nu mă mai interesezi deloc.
PRIETENIA exclude condiționarea.
IUBIREA exclude condiționarea.
CRED într-un DUMNEZEU care ne iubește necondiționat, indiferent de religie, sex, naționalitate, rasă, îmbrăcăminte, orientare politică și sexuală!
CRED în acel DUMNEZEU care ne apropie, nu în cel ce ne îndepărtează!
Iar dacă Dumnezeu ne iubește necondiționat, cine sunt eu să pun condiții?
Sau cine ești tu să crezi că iubirea și prietenia sunt același lucru cu condițiile puse în dreapta și-n stânga?
Dragă cititorule, să nu crezi că nu știu că prea puțini ajung să citească aceste rânduri după parcurgerea integrală a materialului.
Să nu crezi că nu știu că e un material greu de citit. Nu pentru că e scris greoi, ci pentru că ne pune față în față cu iluziile cu care ne-am „ornat” viața.
Dar, dacă ai parcurs integral materialul, îți mulțumesc. Înseamnă că rezonăm în gândire.
Dacă ai cea mai mică așteptare de la mine, oricare, în orice domeniu, te rog să te „desprietenești” de mine.
Eu sunt și voi rămâne aceeași, indiferent de părerea ta și a celorlalți.
Eu sunt doar ceea ce sunt, nu pot fi ce vrei, ce crezi sau ce visezi tu!
CRED ÎN DUMNEZEU, CRED ÎN LUMINĂ, CRED ÎN IUBIRE, CRED ÎN MINE!
De câte ori nu ți s-a întâmplat să auzi vorbindu-se despre tine în termeni nu foarte măgulitori, chiar defăimători? Fie ai spus ceva sau ai scris ceva ce nu a fost pe placul unora, ai fost „atacat(ă)” și pus(ă) la colțul infamiei de către cei (nu mulți, din fericire) care țin să-ți dea o lecție de viață.
Dar, de câte ori nu ai făcut chiar tu acest lucru, fie cu copilul tău, fie cu alte persoane apropiate care, pe motiv că „habar n-au ce vorbesc, ce e bine”, ai simțit nevoia să îi aduci la „normalitate”. A ta, bineînțeles.
De ce ni se întâmplă așa ceva, și ce avem de învățat din această lecție a vieții?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să citești materialul pe care l-am scris, ce are un subiect de care ne lovim frecvent, indiferent de domeniul vieții: atacurile la persoană ale celor ce contestă totul în calea lor. Se mai numesc și hateri (de la englezul „to hate” = a urî)
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea gândurilor și a rândurilor.
Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.
Știi de ce?
Pentru că în descrierile sale, indiferent de figurile de stil folosite (epitete, comparații, etc.), omul folosește un etalon: pe al său propriu.
Toate criteriile de apreciere sunt ale sale, iar ceea ce vede la tine e trecut prin sita proprie.
De unde să știe dacă ceva nu e bine pentru tine, decât din propria lui experiență.
De unde să știe ce fel de om ești decât dacă te compară cu el/ea, cu criteriile sale, în special cu cele ireale, pe care le-ar vrea pentru sine, dar de care se îndepărtează din diferite cauze ce țin de orgoliu și vanitate.
Când cineva te caracterizează fără să te cunoască, fără să îl intereseze cine ești, proiectează pe tine propriile sale neputințe, limitări, eșecuri, dezamăgiri. Altfel de unde le-ar înșirui atât de bine fără a te cunoaște?
Când cineva nu numai că nu e de acord cu tine, cu ceea ce ești, ce faci, ce spui, dar simte nevoia să te pună la punct, își vorbește sieși. Nu ceea ce spui sau scrii este neadevărat sau fantasmagorie (așa cum îți subliniază în mod repetat), ci propria neputință de a face ceva cu viața sa.
Există oameni a căror unică valoare este să denigreze, să scuipe pe alții dejecțiile propriei lor vieți nefericite. Ei nu vor să învețe nimic pentru că sunt anulați de propria lor ignoranță. Cu cât persoana pe care o atacă este mai importantă, cu atât textul cu părerile și aprecierile proprii este mai lung, mai stufos, cu mai multe argumente. De ce? Nu pentru că tu nu ai dreptate, ci pentru că ei nu au primit și nu primesc nicio atenție din partea apropiaților.
Ei s-ar lua la trântă și cu Dumnezeu dacă l-ar întâlni în carne și oase. I-ar spune că nu așa se conduce lumea, Universul, că nu e bine ce face, că ar trebui să-și schimbe strategia, și că ei, oamenii atotștiutori și cu părerile la purtător, i-ar putea arăta lui, lui Dumnezeu, cum să facă totul mai bine.
Dar dacă ajungi să știi câte ceva despre astfel de oameni, vei vedea că în sufletul lor e pustiu.
Cu cât vor țipa mai tare (la propriu, sau în scris, folosind majuscule), cu atât vor să-și acopere urletul propriei lor neputințe, al devalorizării de sine, al lipsei de direcție clară în viață.
Un om țipă atunci când crede că propria lui voce nu merită auzită, atunci când se îndepărtează de adevărul optim pentru el; când se îndepărtează de el, de esența lui – sufletul. Și pentru a se auzi, urlă.
El, omul, crede că strigă la alții, doar că ceilalți reprezintă propria lor imagine în oglindă.
Cei ce contestă tot ce întâlnesc, ce citesc, ce aud, nu o fac pentru că ar ști mai bine care este adevărul. Nu! Nici măcar nu îi interesează așa ceva. Singurul adevăr valabil pentru ei este că doar ei știu adevărul, doar părerea lor contează, doar vocea lor trebuie auzită. Toți ceilalți sunt neimportanți, inculți, neștiutori, și trebuie educați și aduși pe calea adevărului absolut. Deținut de ei, desigur!
Din cauză că doar ei trebuie să aibă dreptate și ultimul cuvânt, se numesc și MEGALOMANI, sau oameni cu sindromul „Dumnezeu”.
Ei sunt cei care văd în fiecare afirmație o judecată de valoare, și nu o constatare, o observație sau o părere asumată. Pentru ei, chiar și specialiștii într-un domeniu, aceia care vorbesc din practica experienței, sunt niște ignoranți, care vorbesc doar prostii.
De ce ajung acești oameni așa?
Pentru că au crescut într-o familie în care „a contesta” a fost verbul de bază, „asezonat” cu umilința, jignirea, batjocura.
Ai întâlnit asemenea persoane?
Dar, oare, tu nu ai făcut niciodată așa ceva, la un nivel mai mic sau mai mare?
Cu toții am făcut așa ceva, la un moment dat în viață.
Diferența este că unii se opresc, își înțeleg lecția, și fac schimbarea în gândire și comportament.
Alții, care continuă să trăiască în același mediu care i-a creat, se vor adânci mai mult în prăpastia urii și în întunericul sufletului.
Cu cât ești mai contestat, cu atât ești mai puternic, cel puțin în ochii contestatarului. În fond, nimeni nu irosește timp și energie cu o persoană slabă, neimportantă.
Nu încerca să convingi asemenea persoane că nu au dreptate, că tu ai vrut să spui altceva, că nu au înțeles bine, și să-i aduci pe calea înțelegerii corecte a ceea ce ai vrut să spui. Irosești timp prețios, și le alimentezi furia și ura.
Ce lecție ai de învățat în asemenea situații?
Aceea că dacă te simți ofensat(ă), jignit(ă), nedreptățit(ă) de părerea celor ce contestă tot, haterii, ai în interiorul tău lucruri nerezolvate.
Te simți ofensat(ă) că te face cineva prost, incult sau incompetent? Așa te simți tu în interiorul tău; persoana doar a pus degetul pe rană.
Este lecția oglinzilor.
NIMIC NU TE POATE OFENSA DACĂ ESTE UN ADEVĂR ÎN CARE CREZI ȘI PE CARE L-AI INTEGRAT ÎN TINE!
Dacă ai încredere în tine, în forțele tale, în cunoașterea și în valoarea ta, poate să vină oricine să îți urle contrariul. Tu ȘTII mai bine cum ești!
Dar dacă nu știi, îți vor fi aduși în cale oameni care vor contesta tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, până ce nu te mai afectează nimic.
De aceea, trebuie să le mulțumim acestor „oglinzi” ce tulbură confortul suficienței noastre, pentru că ne ajută să devenim mai buni, mai siguri, mai liniștiți, mai împăcați cu noi.
Când cineva vorbește despre tine, vorbește, de fapt, despre el însuși.
Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.
Nu încerca să schimbi părerea celorlalți despre tine, ci schimbă-ți-o tu.
Și vei vedea cu surprindere că și ceilalți și-o schimbă odată cu tine.
Fii propria ta oglindă, altfel vei întâlni imagini distorsionate.
TU URMEZI SFATURILE PE CARE LE DAI ALTORA?
TU URMEZI SFATURILE PE CARE LE DAI ALTORA?
LUNA PLINĂ în SĂGETĂTOR (04.06.2023)
A le spune altora ce să facă, cum să trăiască, cum ar trebui să procedeze pentru a avea o viață împlinită, a devenit un obicei în existența noastră. Doar că aici apar două mari probleme: de obicei dăm aceste sfaturi fără să ni se ceară, și nu întotdeauna aplicăm în viața noastră ceea ce le recomandăm altora. Dar oare de ce ne place să aranjăm viața altora, să le-o „pavăm” cu bunele noastre intenții și nu facem același lucru cu viața noastră? De ce suntem atât de buni observatori ai altora și atât de nepăsători față de noi? Cum am ajuns să devenim experți în a ști ce le este altora bine în timp ce evităm să ne privim propria viață și să vedem unde avem de lucru cu noi?
De când am uitat să devenim și să facem noi ceea ce le spunem altora cu atâta dărnicie?
„Fă ce spune popa, nu ce face popa”, se spune. Cu alte cuvinte sfatul este să urmăm ceea ce ni se spune fără să punem la îndoială experiența practică a sfătuitorului. Adică ar trebui să presupunem că toți cei care dau sfaturi le-au și aplicat în viața de zi cu zi. Mda, asta ar fi situația logică, de la sine înțeles, de bun simț. Doar că, de cele mai multe ori, ascultăm orbește sfaturi și indicații de la oameni care fac cu totul altfel în viața lor decât „predică”.
Să luăm câteva exemple: mulți părinți își sfătuiesc copiii să fie fericiți, să le urmeze calea, dar dacă am privi puțin în viața lor am vedea că ei nu sunt deloc fericiți. Sau, oameni care nu se descurcă financiar dau sfaturi altora cum să facă bani. Sau, oameni care au relații dificile cu apropiații le spun altora cum să stabilească relații armonioase cu cei din jur.
Dacă ne-am uita mai atent în viața celor care dau cu dărnicie sfaturi, am vedea că între vorbă și faptă există diferență. Cu cât cineva este mai departe de a-și urma propriile sfaturi, cu atât este mai vocal, mai insistent să aranjeze viața altora. De ce? Pentru că am fost educați să ne ocupăm doar de alții, să nu-i supărăm pe alții, să nu-i facem de rușine pe mami și pe tati. Asta a dus la a ne ignora pe noi, nevoile noastre, și a-i observa doar pe cei care contează, cel puțin așa ni s-a spus. Când suntem programați din familie să fim fericiți doar prin alții, ne disociem de noi; e ca și cum am ieși din ceea ce suntem cu adevărat și am deveni altcineva, cineva care există doar pentru cei din afara lor. Iar asta se numește trăire ��n minciună.
Cu cât ni se repetă mai mult că ceilalți sunt importanți și că a ne ocupa de nevoile noastre se numește egoism, cu atât mai mult ne vom orienta spre ceilalți și ne ignorăm pe noi și nevoile noastre. Cu cât trece timpul, cu atât ne îndepărtăm ne noi, uităm cine suntem, și ajungem să ne identificăm cu ceilalți. Și dacă noi ajungem să dispărem în mintea noastră, toate nevoile noastre vor fi proiectate pe ceilalți.
Când trăim ca roboțeii viața lui „așa trebuie, așa se face, nu supăra pe nimeni”, ajungem să nu ne mai dăm seama unde se termină problemele noastre și încep ale altora. Și dacă nu mai existăm în ochii noștri, cum să ne mai vedem nevoile? Păi nu le mai vedem în noi, ci la ceilalți. Și ce facem? Le spunem lor ce, de fapt, ne-am spune nouă dacă am fi conectați la noi.
Cu cât problemele noastre personale se înmulțesc și se adâncesc, cu atât mai vocali devenim și dăm mai multe sfaturi necerute, pentru că, de fapt, ne vorbim nouă. Dar nu auzim pentru că ne-am deconectat de esența noastră, de la ceea ce suntem cu adevărat.
Este suficient să devenim atenți la sfaturile pe care le dăm altora, la cât de des facem asta chiar și în gând, și să observm dacă facem ceea ce spunem altora să facă. Iar asta poate părea ușor în teorie, dar practica necesită exersare.
Omule, tu îți urmezi sfaturile pe care cu atâta larghețe le dai altora?
Cu cât ești mai departe de tine, de nevoile tale, cu atât dai mai multe indicații necerute altora. Iar asta adâncește nemulțumirea, nefericirea, suferința și golul pe care îl simți în tine.
Luna plină în Săgetător vine și spune că e momentul să îți urmezi propriile sfaturi, altfel vei dispărea din ochii tăi.
Mai multe despre acest subiect voi povesti vineri, 02.06.2023, de la ora 20.30, într-o emisiune în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
TU URMEZI SFATURILE PE CARE LE DAI ALTORA?
TU URMEZI SFATURILE PE CARE LE DAI ALTORA?
LUNA PLINĂ în SĂGETĂTOR (04.06.2023)
A le spune altora ce să facă, cum să trăiască, cum ar trebui să procedeze pentru a avea o viață împlinită, a devenit un obicei în existența noastră. Doar că aici apar două mari probleme: de obicei dăm aceste sfaturi fără să ni se ceară, și nu întotdeauna aplicăm în viața noastră ceea ce le recomandăm altora. Dar oare de ce ne place să aranjăm viața altora, să le-o „pavăm” cu bunele noastre intenții și nu facem același lucru cu viața noastră? De ce suntem atât de buni observatori ai altora și atât de nepăsători față de noi? Cum am ajuns să devenim experți în a ști ce le este altora bine în timp ce evităm să ne privim propria viață și să vedem unde avem de lucru cu noi?
De când am uitat să devenim și să facem noi ceea ce le spunem altora cu atâta dărnicie?
„Fă ce spune popa, nu ce face popa”, se spune. Cu alte cuvinte sfatul este să urmăm ceea ce ni se spune fără să punem la îndoială experiența practică a sfătuitorului. Adică ar trebui să presupunem că toți cei care dau sfaturi le-au și aplicat în viața de zi cu zi. Mda, asta ar fi situația logică, de la sine înțeles, de bun simț. Doar că, de cele mai multe ori, ascultăm orbește sfaturi și indicații de la oameni care fac cu totul altfel în viața lor decât „predică”.
Să luăm câteva exemple: mulți părinți își sfătuiesc copiii să fie fericiți, să le urmeze calea, dar dacă am privi puțin în viața lor am vedea că ei nu sunt deloc fericiți. Sau, oameni care nu se descurcă financiar dau sfaturi altora cum să facă bani. Sau, oameni care au relații dificile cu apropiații le spun altora cum să stabilească relații armonioase cu cei din jur.
Dacă ne-am uita mai atent în viața celor care dau cu dărnicie sfaturi, am vedea că între vorbă și faptă există diferență. Cu cât cineva este mai departe de a-și urma propriile sfaturi, cu atât este mai vocal, mai insistent să aranjeze viața altora. De ce? Pentru că am fost educați să ne ocupăm doar de alții, să nu-i supărăm pe alții, să nu-i facem de rușine pe mami și pe tati. Asta a dus la a ne ignora pe noi, nevoile noastre, și a-i observa doar pe cei care contează, cel puțin așa ni s-a spus. Când suntem programați din familie să fim fericiți doar prin alții, ne disociem de noi; e ca și cum am ieși din ceea ce suntem cu adevărat și am deveni altcineva, cineva care există doar pentru cei din afara lor. Iar asta se numește trăire ��n minciună.
Cu cât ni se repetă mai mult că ceilalți sunt importanți și că a ne ocupa de nevoile noastre se numește egoism, cu atât mai mult ne vom orienta spre ceilalți și ne ignorăm pe noi și nevoile noastre. Cu cât trece timpul, cu atât ne îndepărtăm ne noi, uităm cine suntem, și ajungem să ne identificăm cu ceilalți. Și dacă noi ajungem să dispărem în mintea noastră, toate nevoile noastre vor fi proiectate pe ceilalți.
Când trăim ca roboțeii viața lui „așa trebuie, așa se face, nu supăra pe nimeni”, ajungem să nu ne mai dăm seama unde se termină problemele noastre și încep ale altora. Și dacă nu mai existăm în ochii noștri, cum să ne mai vedem nevoile? Păi nu le mai vedem în noi, ci la ceilalți. Și ce facem? Le spunem lor ce, de fapt, ne-am spune nouă dacă am fi conectați la noi.
Cu cât problemele noastre personale se înmulțesc și se adâncesc, cu atât mai vocali devenim și dăm mai multe sfaturi necerute, pentru că, de fapt, ne vorbim nouă. Dar nu auzim pentru că ne-am deconectat de esența noastră, de la ceea ce suntem cu adevărat.
Este suficient să devenim atenți la sfaturile pe care le dăm altora, la cât de des facem asta chiar și în gând, și să observm dacă facem ceea ce spunem altora să facă. Iar asta poate părea ușor în teorie, dar practica necesită exersare.
Omule, tu îți urmezi sfaturile pe care cu atâta larghețe le dai altora?
Cu cât ești mai departe de tine, de nevoile tale, cu atât dai mai multe indicații necerute altora. Iar asta adâncește nemulțumirea, nefericirea, suferința și golul pe care îl simți în tine.
Luna plină în Săgetător vine și spune că e momentul să îți urmezi propriile sfaturi, altfel vei dispărea din ochii tăi.
Mai multe despre acest subiect voi povesti vineri, 02.06.2023, de la ora 20.30, într-o emisiune în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
ATINGEREA, „TRATAMENTUL” CARE NE VINDECĂ DE ABANDON
ATINGEREA, „TRATAMENTUL” CARE NE VINDECĂ DE ABANDON
Pentru fiecare om atingerea are o altă conotație. În teorie știm că este extraordinară, că apropie două persoane la un nivel intim. Doar că atingerea nu are doar conotație sexuală, cum ar putea unii înțelege.
Imediat după naștere copilul are nevoie să fie luat în brațe, să fie atins, mângâiat. Pentru el este dovada de iubire, de validare, de apreciere, de care are nevoie după ce a stat, timp de 9 luni, în contact permanent cu mama. Copilul care a stat atât timp lângă inima mamei are nevoie să o simtă în continuare cel puțin un an, de data asta de afară.
Copilul care nu a primit atenția mamei în primele 12 luni de viață se simte neglijat, abandonat, și plânge într-una. De ce? Pentru că plânsul este singurul lui limbaj la început, și pentru că atunci când plânge este luat în brațe. Copiii care nu își primesc porția de mângâiere pot dezvolta diferite boli ale pielii. Rezolvarea nu este ca pruncii să primească doar medicamente; luatul în brațe poate face minuni.
Unii copii sunt lăsați destul de repede la bunici, la creșe sau cu bone, iar mama se întoarce repede la muncă, înainte ca puiul să împlinească 1 an. Nicio persoană, oricât ar fi de atentă, nu poate înlocui mama. Rana de abandon a fost creată.
Masca rănii de abandon este cea a dependenței.
Un copil cu rana de abandon va vrea să fie tot timpul în centrul atenției, și va face tot posibilul să atragă atenția asupra lui, cel puțin din partea persoanelor apropiate. Va fi copilul care va avea nevoie să știe că a făcut bine, că nu supără pe nimeni; va face orice să atragă atenția asupra lui. Când va crește, va face tot posibilul să facă lucruri care să îi facă pe ceilalți să îl aprecieze, și va dezvolta dependența de părerea altora, de validare, de perfecțiune, de control.
Dar atunci când un copil cu rana de abandon este abuzat emoțional, psihic, dar mai ales fizic, pentru el atingerea poate căpăta o conotație negativă; el va deveni retras, nu va lăsa pe nimeni să pună mâna pe el pentru că atingerea îi reamintește de bătăi. Poate deveni, la rândul său, bătăuș, și poate dezvolta dependența de alcool, droguri, de suferință. De obicei este un tânăr furios care fie va vrea să conducă oamenii și să îi controleze (pentru a nu-i mai face nimeni rău), fie să le facă probleme devenind, astfel, ca agresorii săi.
Indiferent cum s-a creat rana de abandon, ea este prezentă la multă lume. Unul dintre semne este felul în care ne raportăm la atingeri. Unii le adoră, alții le resping, și îi resping pe toți cei care vor să se apropie în vreun fel de ei.
Dacă privim relațiile, vom vedea că unii caută cu disperare un partener care să îi țină în brațe, pe când alții evită implicarea emoțională și atingerea fizică. Toate acestea arată o rană nevindecată de abandon. Și până ce ea nu se vindecă, până ce omul nu acceptă să lucreze cu el, nicio relație nu va aduce liniște și împlinire.
Nu oricine poate ajuta la vindecarea rănii, ci doar persoanele care pot câștiga încrederea și au voie să se apropie. De aceea vindecarea de abandon nu este deloc ușoară și nici rapidă, asta e bine să se știe. Cel rănit este, de obicei, copilul din acel om; așa încât el rămâne imatur emoțional până când cineva de încredere va veni, îl va atinge cu iubire și îl va ajuta să se maturizeze emoțional.
Fiecare înțelege altceva prin atingere. Unii se gândesc doar la atingerea fizică, dar alții includ și atingerea sufletească: „m-a atins atât de mult ceea ce faci sau spui”. Când atingerea este la nivel de suflet, înseamnă că ai început să îți tratezi rana de abandon, că începi să te regăsești, să te recompui. Pentru a simți atingerea sufletului e nevoie să fii întreg. Dacă atingerea fizică arată cât de profundă este rana de abandon, atingerea sufletului arată cât de departe ești în a o vindeca.
Îmbrățișarea poate avea efect miraculos atât timp cât este dată de cineva deschis și sincer. Îmbrățișările false și cele obligatorii (atunci când așa se face, e în trend) pot, din contră, amplifica teama de atingere și pot adânci rana.
Se spune că oamenii răniți rănesc oameni; doar oamenii vindecați îi pot ajuta pe alții să se vindece.
Te poți atinge cu privirea? Te accepți?
Te poți atinge prin a te mângâia pe piele și a-ți spune vorbe frumoase?
Te poți atinge gândind doar lucruri bune despre tine?
Ce te atinge în viața ta? Cu cât mai multe lucruri te ating, au efect asupra ta, cu atât mai aproape de vindecare ești. Dar atunci când nimic nu te mai poate atinge în interior, poți atrage o suferință care te va atinge în sens neplăcut.
Atingerea poate vindeca, indiferent de ce natură este ea.
Mai multe despre acest subiect voi vorbi într-o emisiune în direct vineri, 26.05.2023, de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
ATINGEREA, „TRATAMENTUL” CARE NE VINDECĂ DE ABANDON
ATINGEREA, „TRATAMENTUL” CARE NE VINDECĂ DE ABANDON
Pentru fiecare om atingerea are o altă conotație. În teorie știm că este extraordinară, că apropie două persoane la un nivel intim. Doar că atingerea nu are doar conotație sexuală, cum ar putea unii înțelege.
Imediat după naștere copilul are nevoie să fie luat în brațe, să fie atins, mângâiat. Pentru el este dovada de iubire, de validare, de apreciere, de care are nevoie după ce a stat, timp de 9 luni, în contact permanent cu mama. Copilul care a stat atât timp lângă inima mamei are nevoie să o simtă în continuare cel puțin un an, de data asta de afară.
Copilul care nu a primit atenția mamei în primele 12 luni de viață se simte neglijat, abandonat, și plânge într-una. De ce? Pentru că plânsul este singurul lui limbaj la început, și pentru că atunci când plânge este luat în brațe. Copiii care nu își primesc porția de mângâiere pot dezvolta diferite boli ale pielii. Rezolvarea nu este ca pruncii să primească doar medicamente; luatul în brațe poate face minuni.
Unii copii sunt lăsați destul de repede la bunici, la creșe sau cu bone, iar mama se întoarce repede la muncă, înainte ca puiul să împlinească 1 an. Nicio persoană, oricât ar fi de atentă, nu poate înlocui mama. Rana de abandon a fost creată.
Masca rănii de abandon este cea a dependenței.
Un copil cu rana de abandon va vrea să fie tot timpul în centrul atenției, și va face tot posibilul să atragă atenția asupra lui, cel puțin din partea persoanelor apropiate. Va fi copilul care va avea nevoie să știe că a făcut bine, că nu supără pe nimeni; va face orice să atragă atenția asupra lui. Când va crește, va face tot posibilul să facă lucruri care să îi facă pe ceilalți să îl aprecieze, și va dezvolta dependența de părerea altora, de validare, de perfecțiune, de control.
Dar atunci când un copil cu rana de abandon este abuzat emoțional, psihic, dar mai ales fizic, pentru el atingerea poate căpăta o conotație negativă; el va deveni retras, nu va lăsa pe nimeni să pună mâna pe el pentru că atingerea îi reamintește de bătăi. Poate deveni, la rândul său, bătăuș, și poate dezvolta dependența de alcool, droguri, de suferință. De obicei este un tânăr furios care fie va vrea să conducă oamenii și să îi controleze (pentru a nu-i mai face nimeni rău), fie să le facă probleme devenind, astfel, ca agresorii săi.
Indiferent cum s-a creat rana de abandon, ea este prezentă la multă lume. Unul dintre semne este felul în care ne raportăm la atingeri. Unii le adoră, alții le resping, și îi resping pe toți cei care vor să se apropie în vreun fel de ei.
Dacă privim relațiile, vom vedea că unii caută cu disperare un partener care să îi țină în brațe, pe când alții evită implicarea emoțională și atingerea fizică. Toate acestea arată o rană nevindecată de abandon. Și până ce ea nu se vindecă, până ce omul nu acceptă să lucreze cu el, nicio relație nu va aduce liniște și împlinire.
Nu oricine poate ajuta la vindecarea rănii, ci doar persoanele care pot câștiga încrederea și au voie să se apropie. De aceea vindecarea de abandon nu este deloc ușoară și nici rapidă, asta e bine să se știe. Cel rănit este, de obicei, copilul din acel om; așa încât el rămâne imatur emoțional până când cineva de încredere va veni, îl va atinge cu iubire și îl va ajuta să se maturizeze emoțional.
Fiecare înțelege altceva prin atingere. Unii se gândesc doar la atingerea fizică, dar alții includ și atingerea sufletească: „m-a atins atât de mult ceea ce faci sau spui”. Când atingerea este la nivel de suflet, înseamnă că ai început să îți tratezi rana de abandon, că începi să te regăsești, să te recompui. Pentru a simți atingerea sufletului e nevoie să fii întreg. Dacă atingerea fizică arată cât de profundă este rana de abandon, atingerea sufletului arată cât de departe ești în a o vindeca.
Îmbrățișarea poate avea efect miraculos atât timp cât este dată de cineva deschis și sincer. Îmbrățișările false și cele obligatorii (atunci când așa se face, e în trend) pot, din contră, amplifica teama de atingere și pot adânci rana.
Se spune că oamenii răniți rănesc oameni; doar oamenii vindecați îi pot ajuta pe alții să se vindece.
Te poți atinge cu privirea? Te accepți?
Te poți atinge prin a te mângâia pe piele și a-ți spune vorbe frumoase?
Te poți atinge gândind doar lucruri bune despre tine?
Ce te atinge în viața ta? Cu cât mai multe lucruri te ating, au efect asupra ta, cu atât mai aproape de vindecare ești. Dar atunci când nimic nu te mai poate atinge în interior, poți atrage o suferință care te va atinge în sens neplăcut.
Atingerea poate vindeca, indiferent de ce natură este ea.
Mai multe despre acest subiect voi vorbi într-o emisiune în direct vineri, 26.05.2023, de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
TU NU IUBEȘTI UN OM; TE IUBEȘTI PE TINE ÎN PREZENȚA ACELUI OM
TU NU IUBEȘTI UN OM; TE IUBEȘTI PE TINE ÎN PREZENȚA ACELUI OM
Tot ce știm despre iubire este ceea ce am fost învățați, în primul rând, în familie. Iar dacă ne-am uita puțin în familiile noastre, la ce am fost învățați că înseamnă iubire și la ce vedem că înseamnă manifestare a iubirii între apropiații noștri, am constata că, de cele mai multe ori, diferă de ceea ce am citit sau am văzut în filme.
Am fost învățați că iubirea trebuie justificată: „te iubesc pentru că…”. Doar că asta nu este iubire.
Am fost învățați că iubirea nu este gratuită, ci este ceea ce obținem dacă plătim un preț: „dacă nu faci sau spui asta, nu te mai iubesc”. Doar că asta nu este iubire, este șantaj.
Am fost învățați că a ne arăta sau a ne spune iubirea este un gest de slăbiciune, de vulnerabilizare: „dacă iubești, te va lua de prost/proastă”. Doar că aceea nu este iubire; este ceea ce a înțeles despre iubire și a văzut cel care vorbește.
Am fost învățați că iubirea este o sursă de suferință, și nu de bucurie: „să nu te îndrăgostești, vei suferi”. Doar că iubirea nu aduce suferință, ci liniște. Așteptările aduc suferință, iar acolo nu este iubire.
Am fost învățați că iubirea trebuie câștigată, nu oferită pe tavă: „ți-a demonstrat că merită să-l/o iubești?”. Doar că iubirea nu este un concurs de dovedit; este o stare care apare după ce înțelegem că nu avem nimic de demostrat nimănui.
Am fost învățați că iubirea durează atât cât ne este nouă bine, după care, gata: „te-ai schimbat, nu mai ești același/aceeași; nu te mai recunosc, nu te mai iubesc”. Doar că asta nu e iubire, este manipulare curată.
Am fost învățați că a iubi înseamnă a te jertfi pentru alții și a uita de tine. Doar că asta nu este iubire, este o pedeapsă de sine.
Am fost învățați că cea mai mare virtute este să-i iubești pe alții, chiar dacă asta înseamnă că nu te iubești pe tine: „eu nu contez, altora să le fie bine”. Doar că asta nu este iubire, este anulare de sine.
Când suntem singuri avem foarte multe păreri despre iubire, despre cum vom iubi, cum vom fi iubiți, cum va fi relația; știm și că nu vom mai face greșelile pe care le-au făcut părinții noștri, și jurăm că noi vom fi altfel. Toate astea în teorie. Doar că practica schimbă lucrurile. În practică, suntem condiționați de programele pe care le-am primit în familie, de la părinți, și vom ajunge să facem exact ce am jurat că nu vom face niciodată. Și e normal să fie așa; experiențele se repetă până când cineva va schimba credințele și programările. Fetele vor face ca mama și își vor alege un partener ca tata, băieții vor fi ca tata și își vor alege partenere ca mama, iar relația va semăna cu a părinților.
De cele mai multe ori, iubirea este confundată cu relația. Credem că este suficient să vrem relație cu cineva și credem că asta înseamnă iubire. Nu, nu obligatoriu.
Putem vrea relație pentru că așa se face, pentru că suntem presați de familie și de cei din jur; care ne „iubesc” mult dacă ne presează, nu-i așa?!
Putem vrea o relație pentru că ne este teamă de singurătate, și vom numi asta iubire.
Putem vrea o relație pentru a ne răzbuna pe cineva care ne-a respins, sau pentru a le arăta altora că noi putem, ei nu; și vom numi asta iubire.
Putem vrea o relație pentru că vrem un anumit partener, și nu vrem să fie cu altcineva; și vom numi asta iubire.
Putem vrea o relație pentru că avem nevoie de cineva care să ne ajute, să ne sprijine, să facă în locul nostru, să fie acolo doar pentru că așa vrem; și vom numi asta iubire.
Dragă Om, mă adresez acum ție, direct: RELAȚIA ȘI IUBIREA NU SUNT ACELAȘI LUCRU, NU MAI FACE CONFUZII!
Într-o relație poate exista iubire, dar Iubirea nu are nevoie de o relație. Iar aici cuvântul este „nevoie”. Când iubești, nu ai nevoie de nimic. Totul există!
Intri în relație și atragi un anumit tip de partener pentru că ai de învățat una sau mai multe lecții. Totul este despre tine, niciodată nu este despre altcineva. Tu nu poți schimba pe cineva; observă că nici tu nu vrei să te schimbi. Nu poți cere ceva ce tu nu faci. Nu poți aștepta să ți se dea ceea ce tu refuzi să obții singur.
O relație durează exact atât cât îți înveți lecția. Simți când e gata, dar programările primite din partea societății („să nu ne faci de râs”, „până când moartea ne va despărți”, „ce-o să zică lumea”) te împiedică să închei acea relație și să mergi mai departe pe drumul tău. Și atunci rămâi agățat de o persoană cu care nu mai rezonezi, îți negi simțirile, te vei îmbolnăvi și vei numi asta iubire.
Dragă Om, tu nu iubești un om; nu asta e iubirea. Iubirea este atunci când în prezența celuilalt ajungă să te iubești pe tine.
Mai multe despre acest subiect voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 19.05.2023, de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.
SECRETELE DE FAMILIE NU MOR; ELE SUNT „ÎNGROPATE” ÎN GENERAȚIILE URMĂTOARE
SECRETELE DE FAMILIE NU MOR; ELE SUNT „ÎNGROPATE” ÎN GENERAȚIILE URMĂTOARE
Se spune că e bine să lăsăm trecutul să rămână trecut, iar secretele de familie să le lăsăm să moară odată cu dispariția celor care le-a avut.
Doar că, vezi tu, secretele nu mor niciodată; ele se transmit din generație în generație până când cineva, numit de obicei „oaia neagră”, se hotărăște că nu mai vrea aceleași vechi programe, aceleași vechi condiționări. Nu mai vrea să facă aceleași lucruri și să ajungă în același loc ca cei dinaintea lui; se decide să rupă gardul lui „așa trebuie, așa se face” și începe să creeze o alta variantă, respinsă de ceilalți la început.
Dacă ne-am uita puțin în urmă la viața părinților, a bunicilor, a celorlalte rude cunoscute, am putea observa un anumit șablon de gândire și de comportament care a dus la anumite rezultate.
Dacă noi vom face, generație după generație, aceleași lucruri, vom sfârși prin a obține aceleași rezultate. Ca să obținem ceva diferit decât până acum, va trebui să facem altceva, altfel, să gândim altfel, să acționăm diferit.
Nu putem cunoaște iubirea adevărată dacă vom pune accentul pe a agonisi bani și bunuri materiale, așa, ca generațiile anterioare.
Nu putem cunoaște liniștea dacă vom continua să ne certăm pentru orice sau să criticăm și să bârfim pe oricine, așa cum am văzut în familie.
Nu putem cunoaște pacea sufletească dacă în noi există un război continuu între ce vrem, cine suntem cu adevărat și ce se așteaptă de la noi.
Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri și să aștepți de fiecare dată alte rezultate.
Nimic nu se va schimba în familie până ce nu va apărea un rebel, un urmaș care nu urmează nicio regulă, se opune la tot, își face propriile reguli și își trasează propriul drum. Desigur, acesta va fi considerat o oaie rătăcită, un rebut, o rușine, un alienat, un nebun. Doar că, știi vorba aia: cei care sunt suficient de nebuni să creadă că pot schimba lumea sunt cei care o vor face.
De ce apar acești rebeli în familie? Pentru a sparge toate zidurile care ascund secrete vechi și mari de familie.
Nimic din ce ni se întâmplă de-a lungul vieții nu se pierde, totul este „fotografiat” și depozitat de ADN-ul nostru; iar acest ADN, cu informațiile pe care le conține de la toate generațiile dinainte, se transmite urmașilor.
Noi ne naștem cu toată cunoașterea strămoșilor noștri; avem în noi toate talentele lor. Dar moștenim și secretele lor, lucrurile și întâmplările nespuse, bine ascunse, care se crede că dispar odată cu moartea fizică. Tot ceea ce nu ne place, ce respingem, ce considerăm rușine, tabu, subiectele pe care le evităm, ascund secrete vechi de familie; ele nu mor, ci rămân „îngropate” în generațiile următoare. Până ce apare nevoia de a ușura povara purtată de atâtea generații și se naște cel care va scoate totul la iveală și va face curățenie: rebelul, „nebunul”, oaia neagră.
În această perioadă s-ar putea să avem multe stări ciudate, să iasă la iveală niște adevăruri care ne scot din zona de confort, să se accelereze căderea măștilor pe care ni le-am confecționat de-a lungul timpului. Vom întâlni oameni care ies din tiparele societății; sau suntem noi aceia și vom fi marginalizați. Secretele de orice fel vor continua să iasă la suprafață, fie că ne place sau nu. este momentul de curățare a ADN-ului nostru de tot ce ne împiedică să mergem mai departe și să fim o variantă nouă, îmbunătățită.
Unii vor reuși, alții nu, iar mulți nici nu vor încerca. Își vor „îmbrățișa” bolile și vor continua să dea vina pe oricine altcineva decât pe ei.
Luna Nouă în Taur din 19 mai ne atrage atenția asupra acestor schimbări majore ce au deja loc. Despre aceste subiecte voi povesti în cadrul unei emisiuni în direct transmisă marți, 16.05.2023, de la ora 20.30. pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
SECRETELE DE FAMILIE NU MOR; ELE SUNT „ÎNGROPATE” ÎN GENERAȚIILE URMĂTOARE
SECRETELE DE FAMILIE NU MOR; ELE SUNT „ÎNGROPATE” ÎN GENERAȚIILE URMĂTOARE
Se spune că e bine să lăsăm trecutul să rămână trecut, iar secretele de familie să le lăsăm să moară odată cu dispariția celor care le-a avut.
Doar că, vezi tu, secretele nu mor niciodată; ele se transmit din generație în generație până când cineva, numit de obicei „oaia neagră”, se hotărăște că nu mai vrea aceleași vechi programe, aceleași vechi condiționări. Nu mai vrea să facă aceleași lucruri și să ajungă în același loc ca cei dinaintea lui; se decide să rupă gardul lui „așa trebuie, așa se face” și începe să creeze o alta variantă, respinsă de ceilalți la început.
Dacă ne-am uita puțin în urmă la viața părinților, a bunicilor, a celorlalte rude cunoscute, am putea observa un anumit șablon de gândire și de comportament care a dus la anumite rezultate.
Dacă noi vom face, generație după generație, aceleași lucruri, vom sfârși prin a obține aceleași rezultate. Ca să obținem ceva diferit decât până acum, va trebui să facem altceva, altfel, să gândim altfel, să acționăm diferit.
Nu putem cunoaște iubirea adevărată dacă vom pune accentul pe a agonisi bani și bunuri materiale, așa, ca generațiile anterioare.
Nu putem cunoaște liniștea dacă vom continua să ne certăm pentru orice sau să criticăm și să bârfim pe oricine, așa cum am văzut în familie.
Nu putem cunoaște pacea sufletească dacă în noi există un război continuu între ce vrem, cine suntem cu adevărat și ce se așteaptă de la noi.
Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri și să aștepți de fiecare dată alte rezultate.
Nimic nu se va schimba în familie până ce nu va apărea un rebel, un urmaș care nu urmează nicio regulă, se opune la tot, își face propriile reguli și își trasează propriul drum. Desigur, acesta va fi considerat o oaie rătăcită, un rebut, o rușine, un alienat, un nebun. Doar că, știi vorba aia: cei care sunt suficient de nebuni să creadă că pot schimba lumea sunt cei care o vor face.
De ce apar acești rebeli în familie? Pentru a sparge toate zidurile care ascund secrete vechi și mari de familie.
Nimic din ce ni se întâmplă de-a lungul vieții nu se pierde, totul este „fotografiat” și depozitat de ADN-ul nostru; iar acest ADN, cu informațiile pe care le conține de la toate generațiile dinainte, se transmite urmașilor.
Noi ne naștem cu toată cunoașterea strămoșilor noștri; avem în noi toate talentele lor. Dar moștenim și secretele lor, lucrurile și întâmplările nespuse, bine ascunse, care se crede că dispar odată cu moartea fizică. Tot ceea ce nu ne place, ce respingem, ce considerăm rușine, tabu, subiectele pe care le evităm, ascund secrete vechi de familie; ele nu mor, ci rămân „îngropate” în generațiile următoare. Până ce apare nevoia de a ușura povara purtată de atâtea generații și se naște cel care va scoate totul la iveală și va face curățenie: rebelul, „nebunul”, oaia neagră.
În această perioadă s-ar putea să avem multe stări ciudate, să iasă la iveală niște adevăruri care ne scot din zona de confort, să se accelereze căderea măștilor pe care ni le-am confecționat de-a lungul timpului. Vom întâlni oameni care ies din tiparele societății; sau suntem noi aceia și vom fi marginalizați. Secretele de orice fel vor continua să iasă la suprafață, fie că ne place sau nu. este momentul de curățare a ADN-ului nostru de tot ce ne împiedică să mergem mai departe și să fim o variantă nouă, îmbunătățită.
Unii vor reuși, alții nu, iar mulți nici nu vor încerca. Își vor „îmbrățișa” bolile și vor continua să dea vina pe oricine altcineva decât pe ei.
Luna Nouă în Taur din 19 mai ne atrage atenția asupra acestor schimbări majore ce au deja loc. Despre aceste subiecte voi povesti în cadrul unei emisiuni în direct transmisă marți, 16.05.2023, de la ora 20.30. pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
CINE EȘTI TU CÂND ÎȚI DAI VOIE SĂ TE MATURIZEZI?
CINE EȘTI TU CÂND ÎȚI DAI VOIE SĂ TE MATURIZEZI?
S-ar putea să îmi spui că ești deja o persoană matură, doar ai împlinit 18 ani. Da, e posibil să fii la vârsta adultă, dar te-ai maturizat?
Faptul că ai depășit 18 sau 21 de ani nu înseamnă că ai atins maturitatea emoțională. O cifră nu arată decât vârsta biologică, nu pe cea emoțională. Poți avea 60 de ani și să te comporți tot ca un copil sau ca un adolescent.
Cum îți dai seama dacă te-ai maturizat sau nu? Ai mai jos câteva întrebări la care te rog să îți răspunzi cu sinceritate. Nu este un concurs cine răspunde mai repede și mai bine. Acesta e un gest copilăresc. Și nu, nu căuta să răspunzi pentru alții din viața ta; este vorba despre tine.
– Ți-ai asumat responsabilitatea pentru toate actele tale? Ai învățat să spui: „da, eu sunt responsabil pentru ce s-a intamplat; eu am decis să fac asta, deci rezultatul obținut este responsabilitatea mea, nimeni nu m-a obligat sa fac asta”? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ai încetat să mai dai vina pe oricine și orice din exteriorul tău pentru ce nu merge în viața ta? Te-ai oprit să arăți cu degetul către alții? Ai înțeles că nimeni nu îți poate face nimic fără permisiunea ta? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ai încetat să cauți țapi ispășitori pentru deciziile pe care le-ai luat și care s-au dovedit a fi un eșec? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ți-ai învățat lecțiile din experiențele trecute, sau ai tendința să repeți aceleași obiceiuri care în trecut ți-au adus doar neplăceri? Dacă faci aceleași lucruri, nu te-ai maturizat.
– Te superi repede atunci când cineva nu este de acord cu tine, te contrazice sau nu îți permite să controlezi și să manipulezi cum vrei tu? Dacă da, nu te-ai maturizat.
– Ai început să vezi și părțile frumoase ale vieții tale sau alegi să te concentrezi doar pe urât, pe negativ? Dacă nu vrei sa vezi frumosul și cauți doar motive de supărare, ești imatur emoțional.
– În viață folosești gândirea ta sau împrumuți idei, comportamente și credințe ale altora, fie că le-ai auzit sau le-ai citit? Dacă gândirea ta este cea care îți creează viața, te-ai maturizat.
– Ai tendința să faci ceva original, ceva creat de tine, sau preferi să urmezi drumuri deja bătătorite de alții? Alegi să creezi tu ceva nou, sau să faci ce îți spun alții? Originalitatea și creația sunt semne de maturitate.
– Faci lucrurile pentru că așa (ți se spune că) se face sau pentru că așa simți că ar fi bine? Dacă urmezi doar ce ți se spune, nu ești deloc matur.
– Îți pasă de ce spun alții, sau îți trăiești viața așa cum vrei și simți? Dacă îți pasă, ești ca un copil care vrea aprobarea lui mami.
– Îți trăiești viața pentru alții sau pentru tine? Dacă ești adeptul lui „fă-i fericiți pe alții”, ești departe de tine, iar asta este imaturitate.
Exemplele pot continua, dar cred că întelegi ce vreau să spun. Când îți trăiești viața încercând să îi pui pe alții pe primul loc, asta nu este dovadă de maturitate, deși acest comportament este sugerat și ești edicat așa din fragedă pruncie.
Nu ți-ai pus întrebarea cum de îți trăiești viața adultă urmând principii și sfaturi din copilărie? Cum se face că la vârsta adultă încă încerci să te conformezi ca un elev cuminte și că nu ți-ai revizuit și adaptat credințele și principiile la prezent, la vărsta pe care o ai? Cum vrei sa fii luat în serios dacă și acum vrei să îi mulțumești pe toți, așa cum ai văzut sau ți-au cerut părinții?
Cine ești tu atunci când îți dai voie să renunți la ce nu te ajută, la ce este vechi și depășit în ideile și educația primită?
Cine ești tu atunci când faci lucrurile așa cum simți și știi ca e bine pentru tine?
Cine ești tu atunci când ești creatorul vieții tale, singurul răspunzător pentru ceea ce ai în prezent?
Te invit să fii alături de mine, într-o emisiune în direct, pentru a povesti despre aceste subiecte, vineri, 05.05.2023, de la ora 20.30 pe pagina mea Facebook sau pe canalul meu YouTube.
Te aștept cu drag.
CINE EȘTI TU CÂND ÎȚI DAI VOIE SĂ TE MATURIZEZI?
CINE EȘTI TU CÂND ÎȚI DAI VOIE SĂ TE MATURIZEZI?
S-ar putea să îmi spui că ești deja o persoană matură, doar ai împlinit 18 ani. Da, e posibil să fii la vârsta adultă, dar te-ai maturizat?
Faptul că ai depășit 18 sau 21 de ani nu înseamnă că ai atins maturitatea emoțională. O cifră nu arată decât vârsta biologică, nu pe cea emoțională. Poți avea 60 de ani și să te comporți tot ca un copil sau ca un adolescent.
Cum îți dai seama dacă te-ai maturizat sau nu? Ai mai jos câteva întrebări la care te rog să îți răspunzi cu sinceritate. Nu este un concurs cine răspunde mai repede și mai bine. Acesta e un gest copilăresc. Și nu, nu căuta să răspunzi pentru alții din viața ta; este vorba despre tine.
– Ți-ai asumat responsabilitatea pentru toate actele tale? Ai învățat să spui: „da, eu sunt responsabil pentru ce s-a intamplat; eu am decis să fac asta, deci rezultatul obținut este responsabilitatea mea, nimeni nu m-a obligat sa fac asta”? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ai încetat să mai dai vina pe oricine și orice din exteriorul tău pentru ce nu merge în viața ta? Te-ai oprit să arăți cu degetul către alții? Ai înțeles că nimeni nu îți poate face nimic fără permisiunea ta? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ai încetat să cauți țapi ispășitori pentru deciziile pe care le-ai luat și care s-au dovedit a fi un eșec? Dacă da, te-ai maturizat.
– Ți-ai învățat lecțiile din experiențele trecute, sau ai tendința să repeți aceleași obiceiuri care în trecut ți-au adus doar neplăceri? Dacă faci aceleași lucruri, nu te-ai maturizat.
– Te superi repede atunci când cineva nu este de acord cu tine, te contrazice sau nu îți permite să controlezi și să manipulezi cum vrei tu? Dacă da, nu te-ai maturizat.
– Ai început să vezi și părțile frumoase ale vieții tale sau alegi să te concentrezi doar pe urât, pe negativ? Dacă nu vrei sa vezi frumosul și cauți doar motive de supărare, ești imatur emoțional.
– În viață folosești gândirea ta sau împrumuți idei, comportamente și credințe ale altora, fie că le-ai auzit sau le-ai citit? Dacă gândirea ta este cea care îți creează viața, te-ai maturizat.
– Ai tendința să faci ceva original, ceva creat de tine, sau preferi să urmezi drumuri deja bătătorite de alții? Alegi să creezi tu ceva nou, sau să faci ce îți spun alții? Originalitatea și creația sunt semne de maturitate.
– Faci lucrurile pentru că așa (ți se spune că) se face sau pentru că așa simți că ar fi bine? Dacă urmezi doar ce ți se spune, nu ești deloc matur.
– Îți pasă de ce spun alții, sau îți trăiești viața așa cum vrei și simți? Dacă îți pasă, ești ca un copil care vrea aprobarea lui mami.
– Îți trăiești viața pentru alții sau pentru tine? Dacă ești adeptul lui „fă-i fericiți pe alții”, ești departe de tine, iar asta este imaturitate.
Exemplele pot continua, dar cred că întelegi ce vreau să spun. Când îți trăiești viața încercând să îi pui pe alții pe primul loc, asta nu este dovadă de maturitate, deși acest comportament este sugerat și ești edicat așa din fragedă pruncie.
Nu ți-ai pus întrebarea cum de îți trăiești viața adultă urmând principii și sfaturi din copilărie? Cum se face că la vârsta adultă încă încerci să te conformezi ca un elev cuminte și că nu ți-ai revizuit și adaptat credințele și principiile la prezent, la vărsta pe care o ai? Cum vrei sa fii luat în serios dacă și acum vrei să îi mulțumești pe toți, așa cum ai văzut sau ți-au cerut părinții?
Cine ești tu atunci când îți dai voie să renunți la ce nu te ajută, la ce este vechi și depășit în ideile și educația primită?
Cine ești tu atunci când faci lucrurile așa cum simți și știi ca e bine pentru tine?
Cine ești tu atunci când ești creatorul vieții tale, singurul răspunzător pentru ceea ce ai în prezent?
Te invit să fii alături de mine, într-o emisiune în direct, pentru a povesti despre aceste subiecte, vineri, 05.05.2023, de la ora 20.30 pe pagina mea Facebook sau pe canalul meu YouTube.
Te aștept cu drag.
TU NU FACI SCHIMBARE PENTRU ALȚII, O FACI PENTRU TINE
TU NU FACI SCHIMBARE PENTRU ALȚII, O FACI PENTRU TINE
Luna Plină în Scorpion (05.05.2023); Eclipsa de Lună în Scorpion
Schimbarea este frumoasă și recomandată atunci când este vorba despre alții, dar când vine vorba despre noi… e un pic mai greu. Adică e ușor în teorie, dar practica ne dă peste cap și avem uneori senzația că ne dă și în cap.
Nimic nu este static; totul în jur este în schimbare, în transformare, că vrem sau nu, că ne place sau nu. Copiii cresc, se schimbă în fiecare zi. Noi trăim zilnic experiențe noi care ne schimbă gândirea și comportamentul. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Natura se schimbă în funcție de anotimpuri.
Și dacă totul și toți se schimbă în jurul nostru, de ce am rămâne noi singurii care nu ne-am schimba? De ce opunem atâta rezistență la schimbare?
Hai să luăm câteva exemple: ne place schimbarea, așa, ca temă de discuție, dar o acceptăm doar atunci când ea este pe placul nostru. Într-o relație am vrea ca celalalt să facă schimbări pentru a ne face pe noi fericiți, și nu ne dăm seama cât de egoistă este această pretenție; adică alții da, noi nu. La un loc de muncă am vrea ca toți să ne facă pe plac, să ne dea cât mai mulți bani, să lucrăm cât mai puțin, iar dacă ni se atrage atenția că nu ne facem treaba, ne facem foc și pară că nu suntem respectați și că suntem exploatați. În lucrul cu noi înșine am vrea ca ceilalți să ne ușureze munca și să se schimbe, iar noi să ne lăudăm ce viață minunată creăm altora și ce schimbare aducem în viața lor.
A rezista la schimbarea proprie și personală este ca și cum am înota împotriva curentului sau am conduce cu piciorul pe accelerație și cu frâna de mână trasă.
Ne este frică de schimbarea noastră pentru că ne scoate din zona de confort și din cea de control. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă: nu ne-a învățat nimeni că schimbarea este normală, naturală; până și societatea ne arată cu degetul dacă schimbările nu sunt în conformitate cu regulile inventate pentru a ne ține în frică.
Ne este frică de schimbare pentru că vedem la alții cum sunt tratați dacă fac ceva ieșit din cutia lui „așa trebuie”. Am fost învățați că schimbarea noastră are scopul de a nu-i deranja pe alții, și că ține, mai degrabă, de adaptare și conformare. Adică să ne schimbăm când și cât impune societatea.
Dragă om, mă adresez acum ție direct: că vrei sau nu, totul în jurul tău se schimbă, și oamenii, și relațiile, și realitatea. Schimbă-te pentru a ține pasul cu schimbările din jur, nu pentru a face pe plac altora, și nici pentru a demonstra. Așa cum un copil se schimbă pe parcursul școlii, așa dă-ți voie să te schimbi și tu, să crești, să te adaptezi, pentru a face față noii realități din fiecare zi. Nu te schimba pentru că ți se cere sau pentru că ești condiționat; fă-o pentru că așa simți, așa îți spune inima și sufletul.
Luna plină în Scorpion și eclipsă de Lună de vineri, 05.05.2023, anunță mari schimbări pentru tot restul anului, că ești de acord sau nu, că îți place sau nu.
Mai multe despre acest subiect voi vorbi în cadrul unei emisiuni în direct transmisă marți, 02.05.2023, de la ora 20.30 pe pagina mea Facebook și pe canalul meu YouTube.
Te aștept cu drag.
Edith Kadar Blog 