S-ar putea ca pentru unii titlul să sune ca un clișeu, să pară de la sine înțeles că atunci când știi cine ești, viața să curgă fără efort, dăăăă!! Doar că teoria e una, iar practica este cu totul alta. Ca să știi cine ești CU ADEVĂRAT va trebui să accepți să vezi cine încerci să fii dar nu ești tu.
De multe ori avem senzația că știm clar cine și ce suntem, dar, de cele mai multe ori, încercăm să fim cine ni se spune (că ar fi bine) să fim, cine credem că ar trebui să fim pentru a da bine în fața celorlalți. Deseori credem că noi suntem cine pretindem a fi în fața celorlalți, dar, cu adevărat, noi suntem cei care intră în casă seara, își dau jos măștile odată cu hainele, pantofii și machiajul, cei care își dau voie să fie cine simt că sunt cu adevărat când nu-i vede nimeni.
Dar de ce apare această nevoie de a ne comporta altfel decât o facem de obicei, de a fi altcineva în public față de cine suntem în intimitate, și de a face asta crezând că aceasta este normalitatea?
Acestea sunt programe create în copilărie când ni se spune, ni se atrage atenția în mod repetitiv, să fim altfel decât suntem, decât simțim, când sunt alții de față, să nu facem de râs familia. De mici suntem „dresați” că tot ce facem și suntem trebuie să fie pe placul celorlalți, dar nu ni se spune deloc că putem fi așa cum vrem noi, cum simțim, că și așa nu îi putem mulțumi pe toți.
Cu alte cuvinte, suntem învățați că așa cum suntem nu e bine, ci că trebuie să devenim niște mulțumitori de oameni; că nu contează ce simțim, ar fi bine să fim ceea ce aduce aprobarea celorlalți. Adică suntem învățați să mințim, să ne negăm pe noi, să ne fie rușine de cine și ce suntem cu adevărat, și să devenim persoane false. Și toate acestea sunt declarate „adevăruri” ale societății.
Un copil are voie să fie copil cu condiția să nu deranjeze pe cineva, să salute frumos, să aducă premii ca să-i facă mândri pe părinți (altfel cum ar putea fi mândri mami și tati așa, fără motiv, doar pentru că e urmașul lor?!), să ia note mari ca să dea părinților motiv de a se lăuda la muncă, să meargă la școlile alese de părinți, să aleagă meseria care-i face pe părinți mândri, să se comporte astfel încât toată lumea să-l laude. Și în tot acest timp el, copilul, este prea rar sau deloc întrebat ce ar vrea el să fie și să facă, dar este „dresat”, programat, să îi placă să fie cineva pe care nu-l place, un ins pe care nu-l înțelege și cu care nu rezonează. Toate acestea sunt făcute la scară largă, iar copilul, devenit adult între timp, va ajunge să uite cine este și ce vrea cu adevărat, și va fi convins că așa cum este în realitate e rușinos, dar că a fi ca ceilalți este bine, e corect.
Un astfel de adult se îndepărtează din ce în ce mai mult de el, de esența lui, și va ajunge să fie altcineva pentru fiecare persoană întâlnită.
Când ajungi să îți petreci cea mai mare parte din timp încercând să impresionezi străinii, să te adaptezi la fiecare om întâlnit, și când ți-e rușine de cine ești cu adevărat încercând să te ascunzi, apar problemele emoționale, tulburările de personalitate, alterări ale stării de conștiință și alienarea psihică. Vezi tu, fiecare om este unic, la fel ca amprentele, și nu ar trebui să semene sau să fie ca alții.
Dar când nu mai ești tu însuți, a cui viață o trăiești? Cine ești cu adevărat? Cum să îți împlinești visurile dacă tu nu mai ești adevăratul TU, ci ai devenit o imagine falsă a ce crezi că se vrea de la tine?
Fericirea nu poate fi percepută în minciună, doar în adevăr. Iubirea nu poate fi simțită acolo unde tu nu exiști cu adevărat.
Greutățile și problemele în viață apar tocmai pentru că ai uitat cine ești. Doar când îți vei reaminti de tine, când vei ști cine ești, viața va decurge fără efort.
Mai multe despre toate acestea voi vorbi vineri, 14.07.2023, de la ora 20.30, în cadrul unei emisiuni în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.
Binețe, Om integru!
Edith Elisabeta Kadar
Edith Elisabeta Kadar Blog 
🤗🤗🤗💜
ApreciazăApreciază