FEMININ ȘI MASCULIN – CALEA SPRE DUMNEZEIRE

 

– Da, Doamne, omul te poate manifesta pe TINE!
Vin să îți spun cu toată bucuria acest lucru.

Știu că unul dintre motivele venirii noastre aici, pe Pământ, a fost pentru a vedea cât de jos putem ajunge pentru a rămâne conștienți că te manifestăm, că ne reamintim de Tine.
Drumul e lung, e întortocheat, presărat cu multe capcane, ispite, pentru a ne putea lămuri noi dacă vrem să mergem mai departe, sau luăm o pauză mică, așa, de vreo câteva vieți.

Știu că, de-a lungul timpului, s-a tot lucrat la finisarea corpului uman, iar, cu permisiunea Ta, și-au adus aportul la asta diferite rase din exterior; unele au adus îmbunătățiri, altele au pus blocaje, piedici, pentru a încetini sau închide drumul către Tine.
Da, de-a lungul timpului, omenirea a avansat. Iar asta s-a întâmplat, sunt sigură, cu ajutorul Tău, și al ființelor de Lumină, în colaborare cu întunericul.

De câte ori s-a descoperit ceva, oastea întunericului a intervenit pentru a stopa tot, dar asta doar pentru a-i tria pe cei apți și compatibili de a merge mai departe. Cei care au rezistat, au dat mai departe cunoașterea lor următoarelor generații. Cei care au căzut pradă întunericului, au murit pentru a se reîntoarce și a reîncerca din nou.

Unii au avansat mai repede, alții mai încet, însușindu-și lecțiile în mai multe vieți. Indiferent cu ce viteză au făcut-o, civilizația a progresat. Încetul cu încetul au acceptat noul, inovațiile, știința, spiritualitatea, arta, și le-au dezvoltat.

Tot căutând soluții la supraviețuire și adaptare, omul și-a dezvoltat mintea atât de mult încât ea a ajuns să preia controlul. Iar pentru ca omenirea să nu avanseze mai repede decât este pregătită, până ce nu își înțelege lecțiile, li s-a permis ființelor întunecate să acționeze prin diferite persoane: dictatori, regi, președinți de țări sau de companii, pentru a înăspri condițiile, filtrul prin care e obligatoriu să trecem în drumul spre dumnezeire.

Cu cât instrumentele pentru a accesa energia divină sunt mai bune, mai directe, cu atât cei care contestă pentru ca omul să fie convins sunt mai mulți.

De exemplu, acum, în această perioadă, când oamenii au acces la cunoaștere, s-a înăsprit limitarea: într-o lume a informatizării, 99% din informații sunt false, inutile în evoluție, și doar 1% ajută cu adevărat în avansarea spre Lumină. Desigur, cei ce pot accesa acest procent scăzut, sunt foarte puțini.
Este ca și la școală, unde testele, examenele triază valoarea, îndrumând elevii spre ceea ce este mai potrivit abilităților și aptitudinilor din acel moment. Nu înseamnă că cineva nu este bun pentru că nu a intrat la o școală renumită, tocmai pentru a putea ridica și nivelul ei.

La fel se întâmplă și în viața societății actuale: dacă peste tot vom vedea doar blocajele și oamenii negativi, nu vom putea găsi rezolvarea, ieșirea din acea situație. Lecția nu este să constatăm și să capitulăm, ci să găsim soluții pentru a ieși, a face schimbări.

Doar când vom înțelege că greutățile vieții sunt acolo pentru a ne stimula să găsim soluții și nu a ne bloca, putem păși la nivelul următor de conștiință. Până atunci, nu.
Și vom repeta lecțiile până ce ne vom deștepta, adică vom hotărî că vrem să fim deștepți.
Iar când vom vrea să ne îndreptăm spre altă treaptă, vor apare obligatoriu toate testele și examenele menite să facă cernerea.

Cu cât înaintăm pe scara conștiinței, cu atât probele sunt mai grele, mai solicitante, mai diabolice, adică mai pline de diavoli, și au rolul de a ne sublinie întunericul din noi pe care va trebui să îl eliminăm pentru a face loc Luminii.

E ca la școală: la început e ușor, apoi, în gimnaziu se complică, în liceu e și mai greu atât ca lecții cât și ca dezvoltare personală; apoi e facultatea, la care intră mai puțini, iar specializările se adresează celor puțini. Și doar vârfurile reușesc.
Cei mai buni nu sunt cei ce iau notele cele mai mari, ci cei care au rezistat cel mai bine la toate probele, fără să se plângă, ci doar constatând realitatea și găsind soluții. Iar aceștia ce vor face după toate astea? Îi vor învăța pe alții cum să se descurce. Nu cum să facă, ci cum să se descurce!

În principiu, calea și obstacolele sunt aceleași pentru toți. Bărbații și femeile reacționează, însă, diferit.

Bărbații ar putea ajunge rapid la Dumnezeu: sunt raționali și sunt obișnuiți să găsească soluții și să rezolve probleme. Dar, pentru că nu ar înțelege drumul, nu ar sesiza frumusețile lui și nu ar aprecia obstacolele, au fost frânați de apariția femeii.

Femeia este emoțională; ea trece prin ciurul emoțiilor tot. Emoțiile femeii se ciocnesc de rațiunea și pragmatismul bărbatului.
De ce? Pentru a învăța că nu se poate să avem una fără cealaltă.
Nu putem fi raționali și pragmatici dacă nu înțelegem prin ce trecem, adică fără emoții. Și invers.

„Lucrarea” întunericului, a diavolului, este să le accentueze fiecăruia – femeii și bărbatului – calitățile, pentru a-i împiedica să le observe pe ale celuilalt.
Femeile sunt atât de stăpânite de emoții încât orgoliul lor, al emoțiilor, le împiedică să observe și să accepte raționalul adus de bărbați, și să se considere suficiente. Ce vor încerca să facă cu bărbații? Să îi castreze pentru a-i transforma în femei, asemenea lor.

Lecția bărbaților este să nu se lase angrenați în vârtejul emoțiilor feminine, și să își vadă de drum până ce vor întâlni femeia care nu mai vrea să îl schimbe.
Lecția femeilor este să accepte raționalul și pragmatismul pe care îl aduc bărbații, deoarece doar așa vor reuși să iasă de sub imperiul emoțiilor care le pot stăpâni total.

Fiind rațional și pragmatic, pentru bărbat totul este foarte simplu. De aceea se și spune că bărbații sunt simpli; nu pentru că ar fi proști sau incapabili, ci pentru că gândesc logic, orientat pe soluții, nu pe problemă.
Din această cauză, ei tind să relaționeze cu femei care fac ca totul să fie simplu: păpuși cu care să defileze și cărora să le asigure casă, mașină și bani, gândindu-se că și ele se vor declara mulțumite, așa cum ar face ei. Dar puțini vor avea curiozitatea de a trece dincolo de capcana formei, a explicitului, pentru a explora noi dimensiuni pe care să le raționeze.
Cei care vor trece de capcana formei sunt marii artiști, geniile, care știu să transforme totul în operă de artă din momentul în care au înțeles esența. De aceea, nu întâmplător, bărbații sunt considerați vârfuri în orice domeniu. Nu din discriminare.

Dacă o femeie cu emoțiile ei disipă și irosește energie, bărbatul vine și adună, colectează această risipă, o concentrează, și o prezintă lumii ca o capodoperă.
Dar, pentru a reuși, bărbatul are nevoie de femeie. Nu poate face opere de artă dacă nu are materia primă, femeia, cu ale ei emoții.
Dar nici femeia nu ar fi ceva atât de frumos dacă nu ar exista bărbatul care să o scoată în evidență.

Am înțeles asta, și e atât de perfect, Doamne!

Esența feminității este să se înțeleagă că ea nu poate exista fără un bărbat care să o admire, să o sublinieze, să o ridice la rang de artă.
Esența masculinității este să se înțeleagă că nu poate exista fără femeia care să aprecieze forța. puterea, tăria și caracterul bărbatului, și să le ridice la rang de siguranță.

Iar până nu se înțeleg aceste două aspecte, nu se poate pune problema de relație adevărată, care să ajute pe fiecare în dezvoltarea personală, indiferent de domeniu.

Aceasta este „lucrarea” perioadei actuale: de regăsire a esenței polarității, a sexualității, pentru a putea recompune întregul, și a manifesta dumnezeirea.

În această perioadă, multe suflete complementare se reîntâlnesc, dar nu vor putea manifesta întregul până ce nu își curăță fiecare din orgoliul său, pentru a-l putea observa pe celălalt. Acesta este un nivel înalt, de aceea și problemele și ispitele întunericului vor fi mai mari și mai intense: femei artificiale, bărbați care primesc „jucării” logice: mașini, aparatură, etc.
Sau femei masculinizate, care consideră că nu mai au nevoie de bărbați, devenind ele însele masculine. Ori bărbați efeminați, care ajung să își fie suficienți lor, și nu mai au nevoie de femei.

Iar industria cosmetică, farmaceutică, porno, de aparatură și mașini devine înfloritoare deoarece naturalul e uitat și e îmbrățișat falsul pentru că are mai multe culori, mai multe luminițe menite să îl copieze pe dumnezeu.

De aceea, din această capcană evadează puțini, și cu cât vor fi mai conștienți, cu atât vor fi mai blamați, mai marginalizați de… artificiali, de „roboții” sclavi ai sistemului.

În acest stadiu, ispitele personale ale întunericului sunt foarte intense, și e nevoie de multă fermitate pentru a rămâne pe poziție.

Cu cât lumina conștiinței divine este mai mare, cu atât întunericul rămas este mai puternic, doar trebuie să se echilibreze, nu?

Și când, totuși, se trece de toate nivelurile povestite, ajungi aici, în fața Ta, Doamne, pentru a-ți spune: DA, DOAMNE, OMUL TE POATE MANIFESTA PE TINE!

Știu că nu e gata, că mai e mult, dar am vrut să îți spun asta din tot sufletul meu.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Edith Kadar
09 octombrie 2017

DE LA IAD LA RAI – despre KARMĂ și MÂNTUIRE

Am fost întrebată de ce trebuie să venim de atâtea ori, în atâtea vieți, pentru a plăti „datoriile” pe care le-am acumulat de-a lungul existențelor.

Am răspuns că oamenii nu trebuie să sufere; e o înțelegere greșită a noțiunii de soartă, de KARMĂ. Suferința este o alegere personală; este opțională. De ce? Pentru că omul refuză să-și învețe lecția.

Venim aici, în această existență, pentru a crește, a ne dezvolta personal, a evolua; nu pentru a stagna sau a adăuga alte poveri pe lângă cele existente.

Și totuși, dacă aruncăm o privire la situația actuală, vom vedea multă suferință, îndârjire, încrâncenare, frică, dezamăgire, capitulare, tânguire, pesimism, depresie, boli și moarte.

Oare pentru asta ne naștem?

Când ne vom opri din a ne victimiza ca și cum viața noastră e dictată de altcineva, de parcă noi n-am avea liber-arbitru?
Când ne vom sătura să dăm vina pe altcineva – vecini, familie, șefi, guvernanți, Dumnezeu – și vom accepta că nimeni nu ne poate lua cel mai de preț dar pe care l-am primit, SUFLETUL?

SUFLETUL, știi tu, acea parte din Dumnezeu, acel Duh sfânt pe care l-am primit în dar pentru a ști că nu suntem mai prejos decât El.
SUFLETUL, acea matrice divină pe care se construiește corpul fizic și energetic al omului, acea „amprentă” divină care însemnează omul cu dumnezeire.
SUFLETUL. Îți amintești?

Și totuși, deși ești impregnat cu energie dumnezeiască, uiți repede de ea. De ce? Pentru că Dumnezeu nu este vizibil cu ochiul liber, dar fascinația și strălucirea materială, da.

În căutarea dumnezeirii din el, a scânteii divine, omul a găsit înlocuitori falși, și s-a mulțumit cu zorzoanele găsite. S-a mulțumit cu mult și ieftin pentru că iluzia de a-și crea el strălucirea, de a-și modela lumea, dă omului senzația că e la fel ca Dumnezeu. Mă rog, unul mai mic. Da, iluzie!

Pentru că Dumnezeu e unic, e nemărginit și e originea la tot și la toți. Restul sunt cópii, imitații, calpuri. Iar în căutarea esenței sale, a dumnezeirii din el, a divinității ce-l animă, omul găsește cópii ieftine, departe de adevăr, lipsite de valoare, dar cărora le va înmâna puterea absolută.
Și astfel, omul devine sclavul cópiilor ieftine, al imitațiilor, al iluziilor. Iar așa, încet-încet renunță la esență, la lumină, la Dumnezeu, pentru a se umple de întuneric, de fals, de iluzie.

Și cine poate crea atât de bine copia lui Dumnezeu?
Mintea, care creează scenarii și o lume în care omul devine sclavul său pentru a-și putea întreține iluzia de măreție.

Și cum mai poate fi numită lumea falsă pe care omul o întreține pentru a nu dispărea? IAD, de exemplu. Și atunci cum mai poate fi numită mintea, creatoarea de iluzii, de iad? Satan, Antichristul, sau cum vrei tu să-i spui.

Oricât de frică ți-ar fi de iadul promis de biserică dacă nu ești cuminte, infernul e în tine, și nu este un loc anume situat sub pământ, pe care să-l vizitezi drept pedeapsă..
Dragă om-purtător-de-iad-la-posesor, nu ai vrea să renunți puțin la iluzie și să vezi unde te situezi?
Pentru că, așa cum am spus la început, tu ai venit aici pentru a învăța lecții și a închide capitole din existențele trecute, nu pentru a adăuga alte bagaje karmei tale.

Atât timp cât nu te trezești din minciuna, din iluzia pe care tu o întreții, te îndepărtezi de lumină, de esența care îți dă viață, de Dumnezeu. Și, în loc să oprești karma, tu o îmbogățești.

Cum poți ieși din acest carusel?
Simplu. Acceptându-l din tot sufletul pe Dumnezeu în tine, în viața ta. Iubindu-ți defectele, „impuritățile”, acceptând cine și ce ești, și renunțând la toate atașamentele de valorile materiale cu care te-ai împăunat. Iar asta se mai numește POCĂINȚĂ și duce la eliberarea de lanțurile karmice, adică la MÂNTUIRE.

Din păcate, pocăința și mântuirea au devenit cuvinte greșit înțelese, demonetizate, folosite cu fală de către falșii mântuitori pe care tot oamenii i-a înscăunat din lipsa de percepție a adevăratului MÂNTUITOR.

Nu trebuie să fii religios, nici bisericos; nu e nevoie să fii sclavul vreunui cult pentru a vorbi despre karmă, pocăință și mântuire. Ba chiar ar fi mai bine să nu fii habotnic în nimic, deoarece abia atunci poți înțelege cu adevărat cuvintele de mai sus.

Iar când renunți la fanatism, la idei preconcepute, la clișee servite de străinii vieții tale, vei înțelege că DUMNEZEU care ți s-a dăruit este singurul ADEVĂR, ce te poate duce pe CALEA VIEȚII tale.

„Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL, VIAȚA!”

Iar când înțelegi acest lucru, karma ta se disipează, cade ca un zid dărâmat și ieși din cercul plăților, al sorții repetitive; ieși din iadul minții, și ajungi în locul plin de liniște, de pace, de armonie, de iubire, de Dumnezeu.
Unii îl numesc RAI, și se află nicăieri altundeva decât în tine. Adică acolo unde locuiește Dumnezeu.

Știi asta, nu, OMULE?

Namaste!

Edith Kadar

Arad, 16 octombrie 2017

DE CE NU TE IUBEȘTE DUMNEZEU? (Crezi tu!)

Aud des, mai des decât mi-ar place, oameni care spun că pe ei nu-i iubește Dumnezeu, că i-a părăsit, că sunt bătuți de El și de soartă.
Desigur, cu toții trecem, la un moment dat în viață, prin acest stadiu. Dar, oare ce ne face să credem asta și cum poate fi depășit?

Binețe, dragă OM!

Te invit să călătorești alături de mine pe calea rândurilor și a gândurilor scrise. Te rog să citești până la capăt, și nu te transforma în lupul moralist pentru că cel ce judecă e ego, iar noi povestim despre divinitate. Așa, ca oamenii.

De ce nu te iubește Dumnezeu?
Pentru că ești prost! Ești prost ca noaptea, dacă asta crezi!
Și nu e o judecată, nu este o jignire, ci ia-o ca pe o afirmație. Dacă ești plin(ă) de orgoliu și de vanitate și te-ai umflat deja în pene, ești sclavul/sclava egoului înscăunat în tronul lui Dumnezeu, care nu te va lăsa să citești mai departe cu detașare, ci te va agita, te va provoca, te va scoate la „război”.

Deci… ești prost dacă spui așa ceva. Știi de ce?
Pentru că nu vezi că Dumnezeu, de fapt, te iubește mult. D-aia!

Cum poți spune că nu te iubește? De unde știi? Cine ți-a spus asta? Și ce sau cine te face să dai crezare acestei minciuni?
Unde este Dumnezeu pentru tine, omule rătăcit de iubirea Lui, și cum arată el pentru tine?

Nu sunt mistică, nu sunt bisericoasă, nu sunt religioasă; nu sunt habotnică, nici bigotă.
Sunt doar un simplu om căruia îi place viața, care a știut să se distreze pentru a avea ceva de povestit nepoților, și care a refuzat să se înscrie în șabloane, reguli și canoane.

Sunt doar un om foarte curios să aflu ce se găsește în spatele lui „nu-i voie!”, „trebuie”, „acceptă fără comentarii”, și „așa e bine pentru că așa ți se spune!”.

Sunt doar un om hotărât să-i testeze limitele de iubire lui Dumnezeu, într-o lume în care mi s-a spus că El se supără pe mine, „păcătoasa”, că mă va pedepsi; că voi arde în focul veșnic al iadului pentru că nu cred nimic fără să cercetez.

Sunt un om care, departe de a-L sfida, sunt hotărâtă să-L cunosc și să comunic cu El.
Sunt un om catalogat cu multe adjective și epitete de către cei care nu pot ieși din „cutia” gândirii impuse de către entitatea căreia i-au înmânat puterea personală – societatea.
Sunt un om hotărât să testeze limitele răbdării și iubirii dumnezeiești, făcând cât mai multe din ce nu este voie, nu este permis, în accepțiunea moraliștilor de serviciu.

Am trecut prin multe experiențe, am trăit multe sentimente, emoții, atât bune cât și mai puțin bune.
M-am aflat pe buza prăpastiei de nenumărate ori datorită deciziilor neinspirate pe care le-am luat.
Am urât oameni, am blamat, am judecat, am condamnat.
Am fumat, am băut, am avut relații tumultoase în trecut.
Am înjurat mult, și L-am înjurat pe Dumnezeu; am urlat la El, l-am luat la întrebări, I-am cerut socoteală, L-am condamnat, L-am judecat, L-am comandat.

Am fost în iadul propriilor mele trăiri, emoții și sentimente care mi-au distorsionat realitatea și mi-au „dăruit” iluzia: furii, frici, încrâncenări, încăpățânări, lașități, negări, dezamăgiri.
Am renunțat la El, L-am renegat, L-am respins.

Și totuși… El a continuat să mă iubească. Exact ca un părinte ce-și lasă copilul să experimenteze, având încredere că se va întoarce acasă, la matcă, la origine, că fiica se va reîntoarce din rătăcirile ei.

În tot acest timp, El a fost lângă mine; m-a vegheat, păzindu-mă de mine. A avut grijă să îmi trimită semne că nu mă lasă, deși eu m-am făcut că nu le văd, uneori. Mi-a scos în cale mesageri ai Lui: oameni, cărți, comunicări.

Iar când m-am afundat prea mult în labirint rătăcindu-mă, când pânza minciunilor și a iluziilor proprii s-a strâns atât de tare încât exista riscul să mă anihilez prin boli, nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să spun din tot sufletul și cu toată sinceritatea mea: „Doamne, ajută-mă, te rog!”.

Abia atunci i-am auzit vocea calmă, blândă, dar fermă. Abia atunci i-am simțit iubirea și tandrețea.
Abia atunci L-am simțit. M-am simțit. Abia atunci când am fost dispusă să renunț la suferința inutilă. Nu mai repede.
De ce? Pentru că m-am crezut invincibilă, mai presus de tot, de toate, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că sunt mai deșteaptă decât oricine, chiar decât divinitatea.

Iar când m-am săturat să mă chinui, să mă maltratez, să mă pedepsesc, am revenit la Părintele drag rugându-L să mă ierte. Și m-a iertat fără condiții.
M-a iertat și mă iubește și când sunt îmbrăcată și când sunt dezbrăcată; și când port pantaloni, și dacă am bijuterii, și dacă vorbesc liber și buruienos. Mă iubește și dacă sunt slabă, și dacă-s grasă sau ridată; mă iubește indiferent de vârstă.

Și știi ce mi-a spus? Că El îmi iubește esența, lumina, acea scânteie ce nu poate fi stinsă de nimeni, și că tot restul, adică forma, este inventată de MINTE.

Lumea mea s-a cutremurat din temelii de când m-am oprit din rătăciri; și se va mai cutremura până ce vor fi înlăturate toate urmele de întuneric.

Sigur că mai am furii, frici, regrete, dar știu că sunt pe drumul cel bun către mine, către esența mea, către cel care îmi vorbește și-mi răspunde cu infinită răbdare și înțelepciune – Dumnezeu.

Dar când știi că ești pe calea care ți-e menită, dispare presiunea timpului, a condiționărilor, și se așterne liniștea în interior. Și atunci poți auzi foarte clar vocea care îți vorbește și care îți transmite mesaje. Abia atunci te lași în voia a ceva ce nu mai controlezi pentru că nu mai simți nevoia, iar viața ți se așterne ca un puzzle, aducându-ți exact ceea ce ai nevoie și nu ceea ce vrei cu mintea ta creață.

Iar din această stare, de abandon, de încredințare, poți să le spui tuturor celor ce zic că pe ei nu-i iubește Dumnezeu: omule, ești prost? Habar n-ai cât de mult te iubește, dar vei ști doar atunci când îi vei da voie, când te vei fi săturat de suferință. Nu mai repede!

Namaste!

dr. Edith Kadar

Arad, 12 octombrie 2017

Cuvintele ce te vorbesc

Când vorbim, doar spunem cuvinte sau chiar comunicăm?
Unii adoră să vorbească fără a fi prezenți în cuvintele lor. Alții iubesc comunicarea atât de mult încât au înțeles sensul tăcerii.

Dar, când capătă cuvintele rostite sens și esență?
Când se încarcă ele de semnificație?
Când încetează să mai fie doar vorbe goale, lipsite de conținut și de mesaj, spuse doar pentru a nu tăcea, și când încep să fie comunicare sinceră?

Atunci când tu, om rostitor de cuvinte vei înceta să fii lipsit de consistență și de conținut, când vei înceta să fii gol de simțire și de trăire, și vei începe să te încarci de tine însuți, se sens, de esență, abia atunci îți vei găsi rostul și semnificația în proprii tăi ochi.
Când vei trăi și nu doar vei supraviețui zilelor și vieții, atunci cuvintele tale nu vor fi doar spuse, ci trăite, pentru că vor veni din adâncul tău, din suflet, și nu din superficialitatea vârfului buzelor.

Cuvintele sunt ca omul. Pot fi de suprafață, superficiale, de formă, sau profunde, conștiente, consistente, de fond.
Cuvintele spuse reflectă ceea ce suntem cu adevărat. Cel care le aude, le înțelege după ceea ce este el cu adevărat.

Fii atent la cuvintele pe care le spui, pentru că ele reflectă ceea ce ești cu adevărat: bogat sau sărac sufletește.
Cu cât ești mai sărac în interiorul tău, cu atât suplinesti acest gol cu multe cuvinte, la fel de goale, de fade, de incolore.
Cu cât te-ai îmbogățit de sens, valoare și înțelegere, cu atât cuvintele rostite sunt mai puține și mai încărcate de miez și semnificație.

Ascultă vorbele ce ți se spun, și poți „citi” interlocutorul.
Ascultă-ți cuvintele rostite, și vei ști unde te afli și ce mai ai de făcut pentru tine.

Nu lăsa cuvintele să vorbească în locul tău și să îți spună povestea.
Cunoaște-te și vei vedea că vorbele se vor alinia pline de respect pentru a te prezenta.

Cuvintele sunt cartea ta de vizită.
Fă-o una frumoasă!

Binețe, OM fain!

Edith Kadar

Arad, 09. octombrie 2017

NU ÎȚI ÎNJURA ȚARA, PENTRU CĂ ÎȚI BLESTEMI NEAMUL, ROMÂNE!

Nu îți urî țara, patria, din cauza unui număr mic de locuitori cu care nu rezonezi și cu care nu ești de acord!

Cuvintele și gândurile tale vor căpăta, în timp, forța unei ghiulele ce distruge tot în cale, inclusiv pe cei apropiați ție. Fiecare gând, vorbă, faptă sau gest are consecințe devastatoare asupra celor din jur, a neamului, române. Fii cumpătat și nu îți denigra țara, pentru că tu creezi în fiecare zi realitatea în care trăiești.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre viitorul luminos pe care ni-l construim denigrând țara și locuitorii ei, neamurile tale.

Văd că s-a încetățenit să dăm cu ce apucăm în țara asta în care ne-am născut, România.
De ce? Pe motiv că e de rahat, că e plină de gunoaie, de corupție, că e guvernată de incompetenți, etc.

Ok, am înțeles! dar cu țara, cu locul tău natal, ce ai? Sau nu înțelegi diferența? To ai o problemă cu oamenii, dar cu locul, cu patria, ce ai?

Dacă te-ai născut undeva, într-o familie, într-o anumită casă, și nu-ți plac neamurile tale, de ce înjuri casa? Cu ce e ea de vină?

La fel și cu țara. Tu ai o problemă cu câțiva oameni care se află la conducere sau în servicii cheie pe care viața ți i-a scos în cale și de a căror incompetență și indolență te-ai lovit.

Câți să fie în total? Vreo 200-300? 3000? 30.000? 3 milioane? Bun, bine!
Dar cu restul, până la 22 milioane, ce ai?
Îi cunoști pe toți să juri că sunt proști, tâmpiți, incompetenți, hoți și „jmecheri”? Chiar pe toți? Nu?
Și atunci ce sau cine îți dă dreptul tot ce respiră-n țara asta – omul, neamul?
Cu ce drept îi bagi pe toți în aceeași oală?

Fiecare cuvânt denigrator, fiecare vorbă injurioasă la adresa poporului și țării în care te-ai născut, însoțite de gânduri și trăiri pline de ură, scârbă, frustrare sau furie sunt ca niște pietre sau bolovani aruncați cu putere în propria casă, în propria ogradă.

Pentru că, dragul meu co-național, îmi pare rău că trebuie să te indispun, dar îți reamintesc faptul că ești ROMÂN, și că mămica ta te-a scos afară, în viața extrauterină, pe teritoriul acestei țări numită ROMÂNIA!

Nu-ți merge rău pentru că te-ai născut român. Puteai să te naști în Botswana unde îți primeai salariul în moneda lor numită pula (te rog să nu fii mârlan, și să verifici că am dreptate: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pula_botswaneză. Aia la care te-ai gândit este doar în mintea ta!). Măcar acolo puteai s-o ții în mână și să o mângâi cu recunoștință, că aveai ce. Moneda, desigur.

Îți merge rău pentru că nu faci nimic să-ți meargă bine, să nu fii la fel ca ceilalți din corul denigratorilor-bocitori.
Că există un curent conform căruia românul e ingenios și inventează tot felul de șiretlicuri să nu lucreze, să nu plătească, să facă orice și să nu fie prins, e adevărat. dar asta nu înseamnă că așa sunt toți românii.

Indiferent cum ar fi, spune-mi, rogu-te, ce faci tu pentru a fi altfel? Aud? Nimic? De ce? Că e o țară de corupți? Toții 22 milioane de locuitori? Sunt fascinată că ai reușit să îi cunoști pe toți!

Unde mai pui că cei despre care vorbim își înjură orașul, primarul, edilii locali. De la mic la mare se înjură cu drag și cu spor.

Doar că, vezi tu, cuvântul, vorba, fapta și gândul sunt forme de energie pline de forță.
Cea mai puternică formă de energie subtilă este GÂNDUL impregnat cu emoții. Dacă acestea sunt negative (frică, vină, furie, rușine, frustrare, ură, invidie, minciună), ele se constituie în adevărate ghiulele aruncate la întâmplare, dar care distrug tot ce prind în calea lor: oameni, animale, plante, apă, relief, zăcăminte.

ADICĂ ȚARA TA, OMULE!

Și dacă spurci totul și pe toți, înseamnă că „vomiți” asupra oricui se nimerește în raza ta de acțiune energie negativă, malefică, ce poate „veșteji” tot ce se află în apropierea ta. Și astfel, încet-încet, copiii și familia ta vor fi anihilați de întunericul negativismului tău, și fie se vor îmbolnăvi, fie vor deveni ca tine – surse nesecate de cuvinte pline de răutate.

Și așa se extinde „plaga”, cu voia ta, acoperind din ce în ce mai mulți oameni.
Sursa de lumină interioară, Dumnezeu, divinitatea, nu mai este accesată prin rugăciune, ci începe să fie ponegrită, înjurată și învinuită, de parcă ea te-a făcut nefericit(ă) și nu tu ai ales să fii așa.

Dumnezeu e IUBIRE, lumină, pace, armonie, și e ca Soarele: nu poate dispărea. Doar omul poate alege să nu-l mai vadă, să-l nege, să își atragă norii pentru a nu mai fi deranjat de lumina Lui.
Atunci când alegi să nu mai vezi Soarele, lumina, iubirea, nu înseamnă că ele nu există, ci doar că tu ai ales întunericul.

dacă ți-ai investi măcar jumătate din energia folosită la denigrare pentru a te ruga și a te conecta la lumină, la lucruri frumoase, pozitive, multe lucruri s-ar schima în lumea asta.
Pentru că așa cum propagi răul, poți să răspândești și binele, iar cei din apropierea ta vor reacționa și vor da mai departe bine. Și tot așa.

România este leagănul unde te-ai născut, fie îți convine asta sau nu.
Poți alege să fii negativ(ă) și să propagi ura și răutatea, permițându-le celor care știu să profite de asta să ajungă la conducere; sau poți alege să rămâi pozitiv și indiferent de „ispitele” ivite în cale.

Alege să fii un far călăuzitor din întuneric, în loc să fii un nor negru de furtună ce acoperă lumina.

Țara asta nu ți-a greșit cu nimic. Și nici marea majoritate a populației pe care te-ai grăbit să o pui în aceeași oală.
Fii tu altfel, și vei vedea că și cei de lângă tine vor face la fel.
Fii un exemplu pozitiv, și nu unul evitat de toți.

Nu aștepta ca alții să schimbe ceva și să se schimbe.
Fii tu persoana care o face.

”Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.

Se spune că cu o floare nu se face primăvară. Nu, dar cu o floare începe primăvara.
Fii omul care înflorește o țară din ce în ce mai stearpă și mai aridă de iubire.

Ce ai de pierdut? Negativismul?
Încearcă.

Fii, române!

Binețe ție, OM!

Edith Kadar

Arad, 01 octombrie 2017

Imagini pentru lighthouse in storm

Te dezamăgesc? Dar cin’ te-a pus să te amăgești?

Se pare că în ultima perioadă dezamăgesc lumea, chiar și pe cei apropiați mie.

Adică îi dez-amăgesc, le înlătur amăgirile, minciunile, imaginile false pe care și le-au creat despre mine. Și e foarte bine!
Indiferent că este vorba despre păreri bune sau mai puțin bune, acestea se schimbă. TREBUIE! E una din dățile în care „trebuie” are justificare, chiar dacă unii s-au pus cu psihanaliza pe acest cuvânt.

Spectrul dezamăgirii celorlalți a fost devastator pentru mine până la un moment dat, când am înțeles că eu nu pot amăgi pe cineva.

OMUL SE AMĂGEȘTE SINGUR!

Cine se amăgește?
– Cel ce are așteptări de la tot și de la toate.
– Cel ce îi apreciază pe ceilalți după chipul și asemănarea sa.
– Cel ce, în loc să cunoască, proiectează imagini false, ceea ce el/ea crede despre celălalt.
– Cel ce nu ascultă cu adevărat ce are de spus altcineva, ci presupune ce vrea să spună.
– Cel ce citește printre rânduri ceea ce comunică celălalt.
– Cel pentru care imaginea din mintea lui, iluzia, este mai puternică decât realitatea.
– Cel ce își proiectează pe celălalt propriile stări, trăiri, emoții, fără să fie interesat de ale persoanei în cauză.
– Cel ce pune rândurilor citite propria voce interioară.
– Cel ce, din anumite motive, nu este interesat să îl cunoască pe celălalt, mulțumindu-se să presupună.

Dar, cine are așteptări, cine face proiecții, cine se amăgește pentru ca, apoi, la primul semn că nu e așa, să se dez-amăgească?
Sufletul? Nu, pentru că el SIMTE adevărul.
Spiritul? Nu, pentru că el ȘTIE adevărul.
Sinele divin? Nu, pentru că el CREEAZĂ adevărul.
Emoționalul? El TATONEAZĂ adevărul.
Psihicul? El ACCEPTĂ adevărul.
Corpul fizic? El SE HRĂNEȘTE cu adevărul.

Atunci, cine?
Mentalul, mintea, acea voce interioară care face gălăgie, pe care noi o credem, cu care ne identificăm până la autodistrugere.
Mintea, care TE MINTE!!!
Mintea, care îndrugă verzi și uscate, care te împiedică să vezi problemele din interiorul tău, îndreptându-ți atenția în afară, la ceilalți.
Mintea, care nu poate tăcea nicio clipă, menținându-te într-o gălăgie permanentă, doar ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și să te simți bine.
Mintea, care îți folosește emoțiile pentru a te controla și manipula.
Mintea, care te posedă pe tine după ce ai capitulat și i te-ai supus, „colorându-ți” viața cu cele mai terne culori pentru a fi sigură că nu ieși din cuvântul ei.
Mintea, care are grijă să îți amplifice toate emoțiile negative: frica, furia, ura, ranchiuna, ciuda, gelozia, încrâncenarea și încăpățânarea, să le dea forță și să creeze „demonii” care te vor ține captiv în lumea devalorizării și nerealizării de sine.

Mintea, care creează o lume falsă, care te îndepărtează de tine, de esența ta divină, și care îți „naște” iluzia sau matricea (matrix) mincinoasă care, normal, te amăgește.
Mintea, care te îndepărtează de adevărul tău pentru a ți-l „împrumuta” pe al ei.

Mintea ta nu este a mea, deci eu nu pot să te amăgesc. Deci… nu te pot nici dez-amăgi, darmite să te dezamăgesc.
Ți-ai făcut-o singur(ă)!

Și atât timp cât ai ochii legați de către mintea ta, vei fi umilul și utilul servitor al celor care au aflat că pentru a-ți menține iluzia ai face orice, doar să ți se îndeplinească dorințele.
Vrei bani? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei putere? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei să ai dreptate? Asta vei avea, cu orice preț.
Vrei să stăpânești? Asta vei face, chiar cu prețul vânzării sufletului.
Vrei evoluție spirituală trâmbițată și anunțată cu orice prilej? Mama-Minte îți va crea iluzia perfectă de înalt-evoluat-planetar.
Vrei să-ți hrănești orgoliul și mândria? Nicio problemă, se rezolvă, imediat ce sacrifici IUBIREA, inutilă și deranjantă pentru mintea suverană.

Atât timp cât VREI ceva sau pe cineva, cât ȚI SE CUVINE ceva sau cineva, cât îți dorești dreptate cu orice preț sau cât nevoia de a-i mulțumi pe alții rămân dorințele tale care te animă, asta va fi viața ta: o marionetă mânuită cu dibăcie de maestrul absolut, mintea.

Iluziile vor deveni adevărul tău, iar creatorul lor – mintea – va avea grijă să le înmulțească și să creeze cu ele un zid gros de nesiguranțe și îndoieli care te vor ține departe de esența ta, de dumnezeire.

Fii atent(ă) la dezamăgiri. Ele sunt binecuvântări divine deoarece arată că bucăți de amăgire se desprind din zidul minții, șubrezindu-l încet-încet.
Dă-ți voie să fii dez-amăgit(ă) pentru că asta înseamnă că ieși din jocul minții.
Nu-ți pierde vremea să fii frustrat și furios; aceea e mintea, acela e ego. Du-te mai departe și mulțumește sinelui tău divin că te scutură de amăgirile minții.
Dă-ți voie să fii dezamăgit(ă). E cel mai frumos cadou pe care îl poți primi de la viață. E primul pas pe drumul de întoarcere către tine cel/cea adevărat(ă).

Dă-ți voie să manifești toate furiile, frustrările și dezamăgirile; doar așa faci curățenie în tine, doar așa redevii, încet dar sigur, om adevărat, nu imitație umană, copie socială sau caricatură umanoidă.
Dă-ți voie să-ți fie frică. Doar un robot nu simte nimic.
Dă-ți voie să fii tu, și vei vedea că, în timp, întunericul va dispărea, și vei reîncepe să simți ceva ce ai idealizat mult timp: IUBIREA, pe Dumnezeu.

Ai de ales: trăiești în lumea minții, deci te amăgești, sau ieși din ea, iar primul pas este să te dez-amăgești.

Crezi că e ușor? Abia aștepți să-mi scrii că alegi varianta 2? Ai mare grijă, mintea ta veghează, și te va menține în iluzia afirmațiilor teoretice, îndepărtându-te de practică.

DEZ-AMĂGEȘTE-TE, omule, pentru a redeveni OM, adică manifestare divină!

NAMASTE!

Edith Kadar
Arad, 29 septembrie 2017
Fotografia postată de Statusuri.

SUNT MOMENTE ALE VIEȚII…

Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu nimeni.

Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.

Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât, oricând și cu oricine.

Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți înfrunta propriile emoții. Când vrei să îți vizitezi propriul iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță ce nu are cum să se diminueze.

Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.

Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.

Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu, acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.

Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de cele imaginare.

Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu adevărat.

Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.

Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme, pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o adiere.

Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te văd!”.

Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.

Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu mai sunt repere, au fost devastate de uragan.

Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia, nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e doar…gol…

Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii în care te-ai instalat.

Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.

Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei, levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego, fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce a fost mai greu a trecut.

Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție, păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.

Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică, iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și frisoane de curățare.

Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost vizita în iad?”.

Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl mai poți face este să te abandonezi.

Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică. Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci, ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o, ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi respins(ă) de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem noi, oamenii, că îl putem condiționa pe însuși Dumnezeu.

Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine însuți, dar nu au știut să iasă.

Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult încât nu te pot distruge cu infernul meu; am vrut să-mi distrug iadul pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Accepți să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”

Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire, găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui DUMNEZEU.

Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate salva de tine însuți/însăți.

TE IUBESC!

Namaste!

 

 Edith Kadar

Ceea ce semeni, aia culegi

 

Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai.

Binețe, OM fain!

Te invit să-mi fii alături preț de câteva rânduri pentru a povesti despre consecințe.

Furtunile nu vin niciodată din cer, și nici de la Dumnezeu, cum am auzit spunându-se.

Ar însemna să credem într-o divinitate răzbunătoare, furibundă, adică una creată de noi după chipul și asemănarea omului.

De la Dumnezeu vine pace, lumina, iubire, armonie, tot ce e pozitiv.
Furtunile sunt create de om din energiile grosiere pe care le emană înjurând, urând cu sârg, comentând, judecând, negând divinitatea și respingând iubirea fără de condiții.

Mulți spun că astea sunt tâmpenii, și continuă să fie furioși pe tot si pe toate.
Doar puțină fizica ar trebui pentru a ști că orice gând este energie. Mai multe gânduri sunt mai multă energie. Și multe gânduri de la mulți oameni pot aduce pace (dacă sunt pozitive, ca rugăciunile) sau furtuni, adevărate cataclisme, identice cu ceea ce „animă” omul.

Ce este sus este și jos. Ce este înăuntru este si afară.

Păcat că nu suntem conștienți de forța minții care creează lumi sau le devastează.
Păcat că nu înțelegem că singurii pe care îi distrugem suntem chiar noi.

Omul care își reneagă Creatorul prin înjurături, ură și alte emoții-energii negative, devine creatorul anti-cerului, adică al iadului. Care răbufnește din când în când, făcând prăpăd.
Iar omul ce face? Înjură și mai tare.

Iar când cantitatea de energie negativă atinge un punct critic, are loc un cataclism mare, devastator. Ce fac oamenii atunci? Își reamintesc de bunătatea din ei, se mobilizează, ajută și iubesc necondiționat.

Păcat!

Roagă-te, omule! Furiile si negativitatea vor atrage mai multe furii și mai multă negativitate.

Renunță să mai crezi ca altcineva e de vină, chiar dacă asta ți-ar mulțumi și liniști ego-ul. Iar dacă poți crea furtuni, sigur poți crea o lume a liniștii.

Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai. Deci, dacă semeni pace, culegi iubire.

Alegerea e a ta, și ține de maturitatea ta emoțională și de înțelepciune.

Alege-te pe tine nu prin furtuni ci prin seninătatea sufletului.

Aprinde o lumânare și hai să ne rugăm împreună!

Binețe, Om fain!

71416_615468091821672_705237033_n

Edith Kadar​

Arad, 17 septembrie 2017

ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI – semnificații și simbolism

Crucea este unul din simbolurile cele mai cunoscute ale omenirii, și pe cât de simplă pare în aparență, pe atât este de încărcată de semnificații.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre simbolul crucii și semnificațiile unei zile în care ea este „personajul” principal.

Abordarea mea nu este religioasă, nici bisericească. Acelea le găsești scrise de oamenii acelor domenii.
Eu îți voi povesti din perspectiva omului curios să treacă dincolo de zidurile tabuurilor și să descuie porți ale cunoașterii.
Nu trebuie să fii de acord cu ce scriu, dar dacă tot insiști să citești, abține-te de la comentarii răutăcioase. Nu sunt deținătoarea de adevăr universal, dar nici tu nu ești. Și nici biserica sau religia.
Noi povestim aici, alegând ca unic „accesoriu” deschiderea minții.

În fiecare an, la 14 septembrie, ortodocșii prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci.
Ea se vrea o reamintire a găsirii crucii pe care a fost răstignit Iisus, și arătarea ei oamenilor la data de 14 septembrie 335 de către episcopul Ierusalimului, Macarie.

Dar, oare, dincolo de explicația dată de religie și biserică, oare care o fi semnificația acestei sărbători?

Nu e nevoie să fii ortodox pentru a citi acest material. De ce? Deoarece sărbătorile, prin vibrațiile înalte pe care le aduc, se adresează întregii omeniri, și nu doar celor dintr-o anumită religie sau confesiune.

Gândește-te că Soarele există pentru toți, chiar dacă este noapte.
La fel și sărbătorile diferitelor religii, ele aduc energii înalte întregii planete, indiferent de orientarea ta religioasă.
Credința care te animă și deschiderea sau închistarea minții tale nu pot opri valul de energii benefice.

Faptul că tu nu crezi ceva, nu înseamnă că acel lucru nu e adevărat.
Faptul că tu (re)negi o religie sau o confesiune nu o anulează, și nu înseamnă că cei care o practică sunt păcătoși, doar pentru că tu gândești altfel, dumnezeule care te-ai autointitulat!

Așa cum ți-am spus, Soarele există, indiferent dacă vrei să îl vezi sau dacă alegi să stai în casă cu storurile trase.

Înălțarea Sfintei Cruci aduce o energie extraordinară, de care poate beneficia oricine.

Dar, oare, care este semnificația crucii?

Crucea e compusă din două linii perpendiculare, una orizontală, care semnifică elementul pământ, pragmatismul, materialul, și una verticală, simbolizând urcarea omului la Dumnezeu; divinul, sacrul, partea spirituală.

Linia orizontală mai reprezintă și femininul, Yin-ul, intuiția, iar linia verticală reprezintă masculinul, Yangul, acțiunea.
Poți intui spiritul, dar acțiunea de a-l descoperi face diferența dintre teorie și practică.

Cele două linii se întâlnesc într-un punct comun, care adună energiile, le concentrează, pentru a le putea dispersa, mai apoi.
Pentru a da energie, informație, trebuie să primești, mai întâi, să o concentrezi, să o alchimizezi; abia apoi o poți da mai departe, în lume.

Crucea are 4 puncte, care se întâlnesc în al cincilea, centrul, inima, FOCUL purificator.

Povestea spune că femeia, linia orizontală, trebuie să întâlnească masculinul, linia verticală, în punctul care îi centrează: inima, IUBIREA, Dumnezeu.
De aceea, crucea poartă întreaga poveste a genezei omului din Dumnezeu, prin iubirea pe care El a transferat-o, a dăruit-o oamenilor pentru a nu uita că ei sunt purtătorii divinității prin duhul sfânt primit la întrupare.

CRUCEA reamintește că ceea ce este sus este și jos (verticala), și ce este înăuntru este și în afară (orizontala).

Crucea este reprezentată de cifra 4 la europeni și de cifra 5 în extremul orient.

4 este compus din 3, trinitatea, și din 1, unicitatea, UNUL.
5 este cifra compusă din 3, treimea, Cerul, și din 2, omul în cele 2 reprezentări: femeia și bărbatul.

Indiferent cum am lua-o, crucea simbolizează uniunea sacră a omului cu Dumnezeu, manifestată prin iubirea dintre bărbat – verticală, yang – și femeie – orizontală, yin.

Într-o lume ideală, bărbatul întâlnește femeia lui pentru a-l manifesta pe Dumnezeu. CRUCEA.

Din păcate, acest gen de manifestare a devenit desuet, demodat, iar bărbatul și femeia nu se mai unesc întru dumnezeire, ci întru mândrie, ego, reguli sociale, cutume demult depășite, adică falsa dumnezeire creată de om după chipul și asemănarea sa.

Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoarea din 14 septembrie, are menirea de a ne reaminti cine suntem; că nu suntem doar niște corpuri de carne de care a uitat Dumnezeu, doar niște trupuri rugătoare la Dumnezeu ca el să le facă pe toate în locul nostru, ci suntem materia animată de duhul sfânt, de spirit, de divinitatea manifestată în forma umană, numită și suflet.

cruce

Dacă analizăm puțin data zilei despre care vorbim (14.09.2017), obținem cifrele 5 + 9 + 1 (se însumează).

Cifra 5 reprezintă, așa cum am amintit mai sus, întâlnirea dintre om și dumnezeire. Este cifra în care se regăsește masculinul, Yang-ul (3), cu femininul, Yin_ul (2).
Omul are 5 simțuri (auz, văz, miros, gust, pipăit), iar natura se manifestă prin cele 5 elemente: foc, apă, aer, lemn, pământ.

Cifra 9 reprezintă desăvârșirea, capătul drumului parcurs de om pentru a se împlini ca spirit. Pentru ca viața să apară, e nevoie de 9 luni de desăvârșire a creației izvorâte din bărbat și femeie.
Cerul are 9 niveluri, dar tot atâtea are și iadul.
Luna a noua din an, septembrie, semnifică debutul toamnei, când se adună roadele pe care le-am sădit și le-am cultivat. Am plantat frici, furii, încrâncenare, asta vom culege. Am sădit armonie, pace interioară și iubire, acestea vor fi roadele de cules.

În acest an, 2017, suma cifrelor este 1, adică omul care a transcens și s-a unit cu divinitatea; omul trezit, omul spiritual.

Suma lor este 6 (1+4+9+2+0+1+7=24; 2+4=6), cifra inversă lui 9, care reprezintă liberul arbitru în manifestarea divinității fiecăruia: poți fi spirit, sau poți fi demon cu aspirații de divinitate. Alegerea îți aparține.

De aceea, data din acest an al Înălțării ne „vorbește” despre cernerea binelui de rău, a trecutului de prezent, a alegerii parteneriatului real de unul fals, egotic, indiferent de domeniu, fără a uita să-l manifestăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, simțim și suntem.

Înălțarea Sfintei Cruci are menirea să ne reamintească despre esența noastră divină, despre care noi uităm prea des; despre alegeri inspirate, despre manifestarea liberului arbitru și despre dumnezeirea ce apare la întâlnirea principiului masculin, Yang, cu cel feminin, Yin.

cruce3

Din punct de vedere astrologic, ne aflăm în zodia Fecioarei, guvernată de planeta Mercur, a comunicării. Fecioara coordonează digestia.
Cu alte cuvinte, în această perioadă fii atent(ă) la ce comunici cu ceilalți, dar mai ales cu tine, deoarece asta va stabili calitatea vieții pe care o „digeri”.
Transmiți informații mincinoase, îți hrănești relațiile și viața cu cuvinte superficiale, de formă, fără conținut real, îți vei înfometa sufletul de dumnezeire, și vei avea, la propriu, probleme digestive: balonare (aer toxic), colite, boală Crohn (focul minciunilor face ravagii), constipație (lipsa elementului apă, de curățare), intoleranțe alimentare (pământul sterp, deoarece ai plantat minciuni).

Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătoarea care ne reamintește de dumnezeirea din noi, ne reamintește să o cultivăm, să o îngrijim, pentru ca „roadele” spiritului să ne încarce cu bucurie, pace în suflet, armonie și cu IUBIRE, adică Dumnezeu manifestat în noi.

Nu da cu piciorul în oportunitățile de dezvoltare a ta, indiferent ce religie sau confesiune ești.
Fii atent(ă) la relațiile din viața ta, nu mai minți, dar, mai ales, nu te mai minți. Spune adevărul, oricât de greu ți-ar fi. Îți ești dator cu sinceritate, bucurie, adevăr și libertate.

Alege cu înțelepciune.
Înalță-te, omule, de la nivelul tău, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, simbolul uniunii fiind CRUCEA.

Înălțarea Crucii este ridicarea ta din stadiul de om simplu la cel de trăitor întru Dumnezeu. Adică transformarea din om în OM.

Ai liberul arbitru. Alege cu înțelepciune. Alege-te!

Binețe, dragă OM!

Edith Kadar

"Cross and waters"

 

DECI ASTA E PREZENȚA ÎN TINE?

Deja de o bună bucată de timp știu că nimic nu e întâmplător.

Adică nu știu doar în teoria, gen: „îhâm, daaa, nimic nu e întâmplător, așa e… Doamne, ce mi se întâmplă?… de ce acum?… de ce mie?… eu n-am făcut nimic să merit asta!…”, ci practic: știu că totul este în conformitate cu ce eman sau emit din interior.

De aceea, când azi nu mi-a venit primul pacient programat, am știut că nimic nu e întâmplător, și că mi se dă posibilitatea de a face altceva; probabil ceva pentru mine.
De când s-a programat persoana am simțit că nu va veni, dar dacă m-ar fi anunțat din timp nu m-aș fi ridicat din pat, și aș mai fi dormit.

Astfel, am venit la cabinet, iar pe drum am primit telefon de la o persoană din București care dorea să vină în Arad, la mine. Am vorbit timp de vreo oră, ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Povestind, am realizat că Universul, Dumnezeu, îmi aducea în cale o oglindă, una din multele din ultima perioadă.

Oglinzile acestea au darul de a-mi arăta trecutul meu, adică fracțiuni din mine, ceea ce am fost în diferite perioade ale existenței mele, aspecte de-ale mele rămase nerezolvate, și care îmi tulburau periodic prezentul.

Am zâmbit de fiecare dată, recunoscându-mi fragmentul de trecut reprezentat de omul din fața mea.
Au fost acolo fetița băiețoasă, slabă, cu genunchii osoși și mari, care și-ar fi dorit să fie prințesă, dar căreia i se repeta (prea des) că nu e suficient de drăguță ca alte fete.
Am văzut adolescenta fără personalitate proprie, ci cu comportamente împrumutate de la alții, ca niște haine lălâi, prea largi.
Am întâlnit studenta debusolată, singură într-un oraș străin și mare.
Am salutat femeia tânără care habar n-avea ce înseamnă relații, orice relații.
Am zâmbit omului care a confundat iubirea cu posesivitatea, condiționarea și nevoile personale de satisfăcut.
Am întâlnit și mama care se străduiește din răsputeri să fie mamă, fără a ști foarte clar ce naiba o fi însemnând toate astea.
Am dat binețe femeii adulte cu o viață profesională înfloritoare, dar cu o viață personală lăsată pe undeva prin beci.
Am îmbrățișat femeia matură care a descoperit IUBIREA, care nu mai face nimic, nu mai planifică și nu mai controlează deoarece știe că, oricum, Universul ȘTIE mai bine ce, când, cum are nevoie, și îi aduce în cale. Cam ca azi.

Și în timp ce vorbeam cu această persoană drăguță, am realizat că ea are toate informațiile despre cum să-și rezolve problemele în viață, doar nu știa cum să le acceseze. OGLINDA. Din nou.

Având timp liber, am mers să mănânc ceva. Și în timp ce luam un mic dejun-prânz copios, ascultam muzică, mă uitam pe geam la verdeața și la soarele de afară, și procesam ultimele evenimente și trăiri ale mele.

Iar la un moment dat realizez că s-a instalat o stare de liniște… pardon, LINIȘTE; ca și cum timpul s-a dilatat, oamenii trec grăbiți pe stradă, mașinile claxonează, dar eu sunt… undeva în mijlocul a ceea ce sunt EU, dincolo de gălăgia lumii și de timp.

Mi-au trebuit câteva momente pentru ca mintea mea să perceapă că sunt într-un loc plin de liniște situat… în mine însămi!

„Deci asta e prezența în tine? Asta înseamnă să fii în aici și în acum? Să fii prezent în viața ta? Să fii centrat în tine? Asta este trăirea în prezență și în prezent!”, mi-am zis.

Îmi căutam, instinctiv, trecutul și scrutam viitorul. Pauză. Nu era vorba despre refuzul minții de a vedea ceva, ci eu, cu minte cu tot, nu mai simțeam altceva decât momentul.

Deci asta e?!

Și am realizat, încă o dată, că tot ceea ce știi în teorie este ZERO dacă nu e certificat și validat de practica trăirii.

N-am mai găsit nici urmă de copil, de adolescent, de tânără, de adultă, sau alte aspecte de-ale mele, din alte timpuri.

Eram doar EU, prezentă în PREZENT, în ACUM și AICI!

Nu știu dacă va dura, dacă starea va rămâne definitiv, dacă va mai pleca pe coclauri și va reveni. Habar n-am! Ți-am zis că nu mai controlez nimic. Știu doar că m-am apucat să scriu pentru a-ți povesti, iar starea a rămas aici, lângă mine, cu mine, în mine.

Dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta; și m-am gândit să-ți spun povestea. N-o fi oare și starea ta? Observ-o. Simte-o. Conștientizeaz-o. Trăiește-o. FII!

Binețe, draga mea oglindă, și-ți mulțumesc că ești!

Edith Kadar

Arad, 06 septembrie 2017, ziua în care Luna e plină și e în zodia Peștilor

Imagini pentru full moon purple in Pisces