„Dar eu nu mint niciodată! Eu nu trăiesc în minciună!“, s-ar putea să îți spui foarte revoltat când citești titlul. Și, da, sunt convinsă că tu chiar crezi lucrul acesta; sunt convinsă că tu crezi că a nu spune ceea ce simți CU ADEVĂRAT nu este o minciună, ci un stil de viață care te face potrivit pentru această societate.
ADEVĂRUL ESTE ATUNCI CÂND CEEA CE SIMȚI, CEEA CE CREZI, CEEA CE SPUI ȘI CEEA CE FACI SUNT ACELEAȘI.
Nu ești în adevăr dacă tu crezi despre cineva că e prost, dar în față îl lingușești și îi faci complimente doar pentru că așa ai fost învățat.
Nu ești în adevăr dacă tu nu simți ceva profund pentru o persoană, dar îi faci declarații de dragoste doar pentru că ai tu un interes.
Nu ești în adevăr atunci când simți că mori încetul cu încetul dacă mai rămâi în acea relație sau la acel loc de muncă, dar taci pentru că e mai important ce-o să zică lumea.
Nu ești în adevăr atunci când iubești pe cineva, dar negi și respingi persoana doar pentru că nu te crezi suficient de bun pentru o relație cu ea.
Nu ești în adevăr atunci când îți negi talentul, îți negi harul – acel lucru pe care îl faci cu ușurință și cu bucurie – și lucrezi ceva ce îți stinge încet bucuria și pofta de viață, și asta doar pentru că așa ți-au dat directive cei care îți vor binele. Păi ți-l vor, ți l-au luat. Binele.
Nu ești în adevăr atunci când te cenzurezi într-una și umbli prin viață de parcă ai călca pe coji de ouă, când te anulezi pe tine doar pentru a nu-i deranja pe ceilalți.
Nu ești în adevăr atunci când renunți la visurile tale și lucrezi să le împlinești pe ale altora.
Nu ești în adevăr atunci când taci într-una, când crezi că părerea ta nu contează, când crezi că este prea târziu pentru tine să fii fericit, să ai ceea ce ți-ai dorit și ai visat întreaga viață.
Acestea sunt doar câteva dintre comportamentele pe care le-am primit „cadou” ca educație și pe care am ajuns să le considerăm adevăruri. De ce? Păi pentru că așa ni s-a spus de mici: trebuie să salutăm și oamenii care nu ne plac, trebuie să tăcem din gură ca să nu-i deranjăm pe alții, trebuie să nu supărăm pe nimeni (de parcă noi am ști care e supăro-metrul fiecăruia), trebuie să facem ce zic părinții, doar ei știu mai bine pentru noi, etc.
Încetul cu încetul am ajuns să observăm că ceea ce simțim este, de multe ori, diferit de ceea ce avem voie să spunem, să facem, să fim, și să considerăm că suntem puțin defecți tocmai pentru că există această discrepanță. Ajungem să credem că ceea ce simțim și vrem este o anomalie de program, și că dacă atâția adulți responsabili și iubitori ne tot toacă la creier că nu e bine ce facem, ia să devenim noi făcătorii de bine și făuritorii de fericire ai altora; nu de alta, dar suntem amenințați cu neiubire („nu te mai iubesc dacă…”), iar apoi cu flăcările iadului.
Și, uite așa, ajungem să credem că ceea ce simțim este minciuna iar ceea ce ni se spune și ni se cere e adevărul. Cum ar putea fi altfel dacă toată lumea adoptă acest stil „sănătos” de viață?!
Și vine un moment în care ne dăm seama că acest „adevăr” impus de societate pentru a fi acceptați nu ne face niciun serviciu, ba chiar din contră: ne face acri, frustrați, veșnic nemulțumiți și bolnavi. Adică devenim ca cei pe care încercăm să-i mulțumim. De fapt, doar unii își dau seama de asta, majoritatea preferă să fie roboței care fac ce li se cere pentru că trebuie să fie cuminți, nu-i așa?
Dacă ceea ce facem este total diferit de ceea ce simțim, suntem departe de adevăr. Și când nu suntem în adevăr, e clar că suntem în minciună. Iar când trăim într-o minciună continuă, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de menirea noastră. Pentru că, vezi tu, menirea în viață poate fi atinsă și împlinită doar atunci când suntem în adevăr. Aceea este starea normală, de lumină, de dumnezeire a omului. Minciuna n-are nicio legătură cu menirea, cu liniștea, pacea și armonia. Minciuna atrage și mai multă minciună; trebuie să „muncim” să o întreținem, să ne amintim ce și cui am spus, să nu ne contrazicem.
Minciuna este atunci când ne anulăm pe noi și facem ce ni se cere doar pentru a nu-i supăra pe cei ușor ofensabili.
Adevărul este atunci când facem și spunem ceea ce simțim indiferent de cât de ofensați sunt ceilalți.
Un om în adevăr își face menirea în viață, își urmează chemarea pentru care a venit aici.
Un om în minciună, în iluzie, este un om rătăcit de esența lui, și va crede că e blestemat pentru că nu-și găsește menirea și rostul în viață.
Mai multe despre minciună, adevăr, iluzie, menire și drum în viață voi vorbi în cadrul unei emisiuni în direct transmisă vineri, 26.01.2024 de la ora 20.30 pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.
Binețe, Om înțelept!
Edith Elisabeta Kadar
Edith Elisabeta Kadar Blog 