Că avem multe gânduri, se știe. Că aceste gânduri se derulează în permanență, poate nu suntem conștienți. Că în mintea noastră este vorbărie permanentă, conversații cu noi înșine, s-ar putea să nu ne dăm seama.
Dacă ne-ar întreba cineva, așa, pe neașteptate, la ce ne gândim, s-ar putea să răspundem automat „la nimic!”. Doar că nu suntem obișnuiți să le dăm importanță, și ne-am obișnuit atât de mult cu zgomotul interior încât am putea jura, de multe ori, că suntem liniștiți, că nu ne gândim la nimic. Dacă am fi atenți la mintea noastră, am vedea că acolo există voci care comentează tot ce se vede, aude și simte. Mulți aleg să nu dea importanță acestor voci, chiar dacă o aud, de frica să nu fie considerați nebuni.
Gândurile sunt, dacă vrei, părerea noastră despre tot ce experimentăm și înțelegerea lucrurilor la nivelul la care aflăm fiecare în acele momente. Un copil are anumite gânduri; el știe anumite lucruri. Un adolescent experimentează alte gânduri; are ani mai mulți și are mai multă experiență decât un copil. Un adult are gândurile în funcție de ceea ce a înțeles din ce a trăit.
Copiii au tendința să exprime tot ceea ce gândesc. Văd o jucărie, gândesc ��i spun că vor acea jucărie. Întâlnesc un om care le place, vor fi veseli și îi vor spune asta prin vorbe sau prin gesturi. Dacă vor întâlni pe cineva care nu le place, copiii nu se vor sfii să spună ceea ce gândesc: „nu-mi place tanti (sau nenea), e urâtă!”. Iar asta se va întâmpla până ce părintele, pentru care părerea celorlalți este mai importantă decât cea a copilului, decide să-i facă un „bine” urmașului și îl obligă să mintă: „să nu te mai prind că spui așa ceva, că mă faci de rușine!”. Iar din acel moment, copilul va învăța că a spune ceea ce simte este rău, va începe să își reprime gândurile și să spună altceva decât simte sau crede. Din acel moment se produce o separare a gândului de vorbă și de faptă, totul pentru a nu-i face de rușine pe oamenii mari, care au deja experiență îndelungată în a minți.
Chiar dacă se cenzurează, copiii continuă să gândească ca și înainte, doar că nu mai exprimă. Vocile devin prieteni imaginari. Cu cât mai mult se vor cenzura pentru a nu-i supăra pe cei mari, cu atât gândurile acelea neexprimate se vor aduna și vor începe să „converseze”.
Nu știu de ce oamenii care au fost cenzurați de părinți în copilărie și care au acumulat atâta frică, furie, rușine, fac același lucru cu copiii lor, de parcă nu ar putea vedea clar unde au ajuns ei. Și cum ar putea urmașii să ajungă altfel dacă sunt tratați la fel, decât cópii ale lor. Să faci același lucru dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite, e o nebunie, după cum spunea Einstein.
Școala îi va încuraja pe copii să mintă mai departe, și vor numi asta adevăr. În școală vor accepta să învețe materii pe care nu le înțeleg pentru că li se repetă că asta este normalitatea. În tot acest timp, vocile gândurilor neexprimate se vor înmulți și vor deveni gălăgioase. Unii elevi se vor revolta; nu pentru că sunt obraznici, cum se spune, ci pentru că ceea ce li se spune să fie și să facă este din ce în ce mai departe de adevărul pe care îl simt. Alții vor ceda și se vor conforma pentru că dacă sunt cuminți, vor fi iubiți; altfel nu.
Și uite așa se învață, încetul cu încetul, că iubirea este plină de condiții, că e ca un concurs în care iubirea se primește dacă ești „cuminte”, adică supus, obedient. Doar că, vezi tu, gândurile acelea, vocile care comentează nu pleacă, se amplifică, se adâncesc și capătă o anumită greutate pentru viață.
Adulții care în copilărie au fost nevoiți să se cenzureze, să mintă pentru a fi acceptați și iubiți, sunt nefericiți, nu știu ce să facă pentru că una simt, altfel se comportă, și se fragmentează din ce în ce mai mult; renunță la părți din ei înșiși doar pentru a putea fi așa cum se așteaptă lumea de la ei. Cu cât un copil va fi obligat să mintă, cu atât adultul care va deveni va fi mai furios, mai fragmentat, mai separat de el însuși. Va avea un comportament nevrotic, și se va „liniști” că este „în grafic”, adică are bolile sociale „normale”.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de adevăr, cu atât gândurile captive sunt mai multe, mai grele, și vor determina schimbări temporare sau permanente ale corpului fizic. Și ce scut ne poate proteja? Grăsimea.
Bine, vei spune, dar asta înseamnă că cei care nu au probleme de greutate, nu au gânduri? Ba da, dar au ajuns să le creadă și le consideră adevăr. Putem avea o greutate optimă atunci când între ceea ce gândim, spunem și facem este echilibru.
Fiecare își creează viața pe baza a ceea ce crede, a ce consideră că este adevărat. Corpul fizic ia forma și greutatea gândurilor (ne)procesate.
Mai multe despre acest subiect voi vorbi vineri, 09.06.2023, de la ora 20.30, într-o emisiune transmisă în direct pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.
Binețe, Om Înțelept!
Edith Elisabeta Kadar
Edith Elisabeta Kadar Blog 