ȚI-AR PLĂCEA SĂ AI PĂRINȚI CA TINE?

Nu te grăbi să dai răspuns automat, ca un copil de grădiniță care ridică mâna la tot; închide ochii, vizualizează-te pe tine copil, iar în locul părinților tăi pune-te pe tine: cu temperamentul tău, cu apucăturile și obiceiurile tale, cu educația ta, cu respectul pe care îl ai față de ceilalți, cu egoismul sau compasiunea ta, cu empatia sau lipsa ei, cu răbdarea pe care o ai, cu înțelepciunea omului matur care știe că un copil e un copil și nu un adult în miniatură care trebuie să știe deja tot ce oamenii „mari” au învățat în zeci de ani.

Vizualizezi imaginea? Perfect! Acum, că te-ai văzut ca părinte al tău, pune-te în locul copilului. Ți-ar plăcea să fii îndrumat în viață de cineva ca tine? Crezi că educația pe care ți-ai da-o ca părinte te va ajuta să te descurci mai bine decât o faci acum? Simți că te-ai putea ajuta emoțional mai mult să devii nu un om pentru societate, ci un om care este pe picioarele lui fără să aibă nevoie de părerea societății? Crezi că ai putea face treabă mai bună decât au făcut sau fac părinții tăi? Crezi că, având părinți ca tine, ai fi devenit exact ceea ce ți-ai dorit în străfundul sufletului tău? Tu ești ceea ce și cum ți-ar fi plăcut să fie părinții tăi?

Dacă răspunsurile la întrebări indică „da, mi-ar plăcea să am părinți ca mine” și asta este cu adevărat ceea ce simți, atunci nu ai niciun motiv să te mai plângi vreodată de omul care ai devenit, dar nici de ceilalți. Dacă ești tot ceea ce vrei, nu te mai interesează cum sunt alții și ce fac ei.
Dacă răspunsul este „nu, nu mi-ar plăcea să am părinți ca mine”, întreabă-te de ce și acum, la vârsta adultă, nu te-ai schimbat, nu te-ai transformat în omul care ți-ar fi plăcut să fii?

Tu ai face sau faci o treabă mai bună cu tine, copil, dacă ai fi părinte? Faci o treabă mai bună cu copiii tăi? Sau faci exact invers decât părinții pentru ca fiul sau fiica să nu mai treacă prin ce ai trecut tu? Ești 100% convins că ceea ce ești sau ai devenit nu este meritul părinților tăi? Aici este vorba despre tine: faci la fel ca ei și aștepți rezultate diferite, sau faci exact pe dos și nu înțelegi de ce rezultatele nu sunt deloc bune?

M-am căsătorit la 36 de ani. Până atunci am zis că mi-am trăit viața și am considerat că tot ce fac este să le arăt părinților mei că mă descurc fără ei. Pentru că eram extrem de furioasă pe părinți. Am dat vina pe ei muuuuulți ani. Am învinuit copilăria mea lipsită de iubire și de apreciere din partea părinților. Mă rog, așa am considerat eu atunci, în furia mea. Mama și tata erau țapii ispășitori pentru orice tâmpenie făceam. Și am făcut, crede-mă. Abia târziu am realizat că eram rebelă ca să atrag, de fapt, atenția asupra mea. Nu eram adultul pe care îl arăta vârsta, ci eram copilul acela care nu s-a simțit iubit așa cum ar fi vrut.
L-am născut pe fiul meu la 38. Am crezut că va fi simplu pentru că am zis că voi fi altfel ca părinții mei. Doar că una-i teoria, alta-i practica de zi cu zi. Eram o femeie imatură emoțional care a dat naștere unui copil. Și ca mine sunt cei mai mulți părinți. Suntem învățați să fim cuminți pentru ceilalți, dar nu ne învață nimeni cum să fim noi înșine, cum să devenim oameni integri din toate punctele de vedere. Suntem învățați să creștem pentru a-i face mândri pe părinți, nimeni nu ne învață cum să devenim și noi mândri de noi astfel încât la vârsta adultă să nu așteptăm în permanență aprobarea și validarea din partea celorlalți.
Și când am văzut că fiul meu nu este o jucărie, o păpușă care stă acolo unde o pun, că a venit să rămână în viața mea, mi-am pus marea întrebare: „mi-ar plăcea să am un părinte ca mine?”, iar răspunsul a țâșnit necenzurat: „NUUUUU!!!”. Atunci mi-am dat seama că va trebui să fac ceva, altfel voi crea un om cu probleme. Atunci am început munca cu mine (aproximativ acum 20 de ani). Acea întrebare pe care mi-am pus-o a declanșat nevoia de a deveni altceva decât am fost până atunci. Știi tu, să faci ce au făcut ai tăi până acum și să aștepți rezultate diferite, e o nebunie.
Și abia după ceva timp mi-am dat seama că am avut cei mai buni părinți pentru mine. Dacă ei nu ar fi fost așa, eu nu aveam etalonul; nu să devin părinte mai bun ca ei, ci să mă transform singură în omul care am vrut să devin.

Părinții sunt îndrumătorii noștri prin educație, prezență și iubire. Dacă nu ne place ce am primit în copilărie, ce ne împiedică să devenim, la maturitate, oamenii care am visat să fim? Furia? Orgoliul?

Părinții sunt așa cum sunt. Dar cine devenim de-a lungul timpului este în întregime responsabilitatea noastră.

Mai multe despre acest subiect voi vorbi vineri, 09.05.2025, de la ora 20.30 în cadrul unei emisiuni în direct transmisă pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.

Binețe, Om matur!

Edith Elisabeta Kadar