NOI NU NE VEDEM PRIN OCHII NOȘTRI, NE VEDEM PRIN OCHII CELORLALȚI

NOI NU NE VEDEM PRIN OCHII NOȘTRI, NE VEDEM PRIN OCHII CELORLALȚI

Noi privim lucrurile și viața din perspectiva celorlalți și nu a noastră.
Ne gândim în permanență ce și cum să facem ca celorlalți să le fie bine, oare cum le-ar plăcea altora dacă am face un lucru într-un fel sau în altul. Oare ceilalți sunt mulțumiți de felul în care arătăm, ne comportăm sau vorbim? Oare prezența noastră le face bine celorlalți? Oare ce-ar fi bine să facem și cum ar trebui să ne comportăm ca oamenii să fie fericiți, mulțumiți și să ne accepte, să nu ne respingă?
Și, uite așa, noi ajungem să facem schimbări în viață și să luăm decizii nu pentru noi, nu în funcție de ceea ce simțim sau credem că e bine, ci pentru că ne gândim într-una la alții și, de fapt, niciodată la noi.

Ce ne place nouă? Ne place cum arătăm, indiferent de părerea celorlalți? Oare ceea ce facem și ce spunem ne mulțumește pe noi?
Cum ar arăta viața noastră dacă am lua hotărârile în funcție de intuiție și rațiune și nu în funcție de părerea celorlalți?
Cum ar fi dacă prima întrebare pe care ne-o punem legată de viața noastră nu ar fi „ce-o să zică ceilalți?” ci „ce părere am eu despre asta”?
Cum ar fi viața noastră dacă seara, când punem capul pe pernă, ne-am gândi „cât de mulțumit sunt de mine, am ținut cont de ceea ce vrea sufletul meu”, și nu „oare am făcut bine sau nu?… ceilalți vor fi mulțumiți de mine?… dacă nu, o să fac altfel, până când toată lumea va fi mulțumită”?

De mici suntem educați să fim cuminți și să nu facem prostii. Și nu pentru că asta ne-ar învăța să ne disciplinăm pentru viitor sau ne-ar aduce beneficii în dezvoltarea noastră, ci pentru ca să nu-i supărăm pe oamenii mari. De fapt nici nu este vorba despre noi, ci despre a nu-i face de râs pe părinții noștri în fața străinilor. „Fii cuminte că, uite, s-a supărat tanti (sau nenea)!”. Copilul habar nu are ce înseamnă să fie sau să stea cuminte, că nimeni nu-i explică. Tonul părintelui îi atrage atenția, dar lui nu i se explică logic, în limbaj de copil, ce înseamnă să fie cuminte.

Cum să înțelegem noi, niște copii, de ce nu avem voie să facem ce ne place: să sărim, să fugim, să țipăm, să ne jucăm? Poate că ne oprim pentru câteva secunde, dar nu pentru a le face pe plac oamenilor mari, ci pentru că mama sau tata a spus asta. Apoi părinții ridică tonul la noi, ne ceartă și încep amenințările. Din nou, ce să înțeleagă un copil din toate astea? Iar când se ajunge la pedeapsă, copilul simte doar că ceea ce face nu e bine, dar nu i se explică de ce; doar că a supărat alți oameni. Și situația se repetă, copiii o încasează de mai multe ori și ajung să creadă că așa cum sunt ei nu e bine, că sunt obraznici și că sunt o rușine pentru oamenii mari.
Și, uite așa, în loc să fie învățați și educați, copiii ajung să fie dresați să fie și să se comporte nu cum simt, ci cum le place adulților. Unde sunt ei în toată ecuația? Nicăieri. Sunt doar niște pioni în relația părinților cu ceilalți. Amintește-ți, dragă om.

Desigur, copiii au nevoie să li se explice, să fie educați, nu dresați. Altfel vor ajunge la școală unde va continua „dresajul”: „stai cuminte!”, „nu răspunde neîntrebat”, „nu ești ca ceilalți, ești elev problemă”, etc. Și, încetul cu încetul, personalitatea copiilor este anihilată de către cei care le vor „binele”: adulții responsabili. Și când vor ajunge la vârsta matură, vor face și ei cu copiii ce li s-a făcut lor, doar de unde să știe o altă variantă de comportament?

Doar că toate acele frustrări acumulate de copii, adolescenți și tineri nu pleacă nicăieri. Ele se acumulează și vor „modela” comportamentul și personalitatea la vârsta adultă. Și, iacă așa, vom ajunge să privim lucrurile și viața din perspectiva celorlalți și nu a noastră. Pentru că acolo, în adâncul nostru, este copilul căruia nu i s-a dat voie să fie el însuși, ci a trebuit să se lase „modelat” de cei care nu l-au vrut așa cum a fost, ci așa cum au vrut ei.

Și dacă ajungem să ne trăim viața cu frica de a nu-i deranja pe ceilalți, cum arată relațiile pe care le avem? Suntem noi, cei reali, sau cei „dresați” să nu supărăm cumva pe cineva? Ce înțelegem noi prin iubire și respect ținând cont de educația pe care am primit-o? Cât de maturi emoțional suntem la vârsta adultă?

Mai multe despre acest subiect sensibil voi vorbi în cadrul unei emisiuni în direct pe care te invit să o urmărești vineri, 25.04.2025 de la ora 20.30 pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook. Te aștept cu drag.

Binețe, OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar