„ORICINE POATE, DOAR EU NU!”
„ORICINE POATE, DOAR EU NU!”
„Ție ți-e atât de ușor să vorbești! Ce știi tu cât de greu îmi este mie! Sufăr ca Iisus pe cruce!”
Măi, omule, apăi să crezi că ești singurul din lumea asta care suferă, singurul căruia îi este greu, și să te mai și compari cu Iisus, îți trebuie un ego și un orgoliu nemăsurate! Cum poți să crezi că dacă ai suferi cu adevărat ți-ar mai rămâne energie să spui oricui cât de victimă ești? Uită-te la părinții care au pierdut un copil, sau la cei cărora le-a murit cineva foarte apropiat; cu cât iubirea pentru cei dispăruți a fost mai reală, cu atât nevoia de circ și de lamentări ieftine dispare.
De ce mi-e mie ușor să vorbesc? Pentru că nu mă lamentez ca tine ? Dar ce știi despre mine, despre drumul pe care l-am parcurs să ajung aici?
Dacă ar fi să ne luăm după logica ta, doar cei care urlă, se lamentează și țipă suferă, ceilalți, cei care trec prin totul în tăcere, mimează, nu? Deci dacă eu nu te țin la curent cu evoluția și problemele mele, ele nu există, nu? Poți fi mai superficial și mai imatur decât atât?
În munca mea cu oamenii am observat o tendință interesantă: oamenii au nevoie de validarea celorlalți, și dacă nu o pot obține prin ceva remarcabil, vor încerca să îți bage în ochi suferința lor, ca măcar atunci să obțină o reacție gen „săracul! bietul de tine!”. Bravo! Dacă asta a ajuns să te mulțumească, dacă „sărac” și „biet” este tot ce crezi despre tine, nu te mira că respingi orice șansă la bucurie, la sănătate, la împlinire.
În weekendul care a trecut am fost la București unde am susținut o conferință și un atelier. Bucuria revederii cu oamenii a fost mare pentru mine. E altceva ca oamenii să te perceapă direct să îți simtă energia, să le simți energia. Totul s-a desfășurat la nivel de cinci stele, ca hotelul unde s-a ținut. În naivitatea mea m-am gândit că oamenii se vor bucura total de experiență, mai ales că prețul a fost aproape același ca ��i până acum. Și totuși… am simțit foarte multă invidie, ranchiună, „de ce asta poate, și eu nu, deși muncesc de-mi sar capacele!”, sau „ar fi prea ușor dacă iau lucrurile așa cum zice ea”, și altele.
Și culmea este că am simțit asta și din partea celor apropiați, o parte din cei din grup.
Dacă tot ce știi la ora actuală este să te concentrezi pe invidie și nu pe informațiile primite, nu te minuna că bați pasul pe loc. Momentan ți-e mai bine în rahatul călduț în care te scalzi, că doar nu ți-e greu să arunci un „da, dar ce știi tu cât de greu îmi este!”.
De câte ori respingi orice idee care te poate ajuta la schimbare și o înlocuiești cu „ție ți-e ușor să vorbești!” (apropo, de ce mi-e ușor? tu crezi că nu toată lumea a început de la ZERO?), te îndepărtezi tot mai mult de schimbare și alegi stagnarea și tot trusoul ei: plâns de milă, lamentări, invidii, ranchiună, etc.
Astăzi vreau să îți vorbesc, DIN NOU!, despre faptul că nu ești mai special decât altcineva în suferința ta, ci ai ales asta pentru că ți-e lene. Cu toții avem același start. Alegerea este a ta dacă faci ceva sau nu. Și nu, nu este despre întrebarea pusă repetitiv „și eu ce să fac?”, și la fiecare soluție să aduci un motiv de ce la tine nu se poate, iar apoi să le spui celorlalți „ai văzut? doar la mine nu se poate!”. Dacă asta este cea mai mare realizare a vieții tale, vezi că la ușă stau bolile tale…
Azi, miercuri, 14.12.2022, de la ora 15, aștept la un direct oamenii curajoși, pe cei care vor CU ADEVĂRAT să schimbe ceva. Cei care doar la citirea celor scrise de mine ați strâmbat din nas, ședeți pe curul vostru, încă vă folosiți energia să creați scuze și nu un viitor schimbat.
Binețe, Om curajos!
Edith Elisabeta Kadar
Edith Kadar Blog 