VREI SĂ FII LIBER ȘI FERICIT SAU VREI SĂ FACI PE PLACUL CELORLALȚI?
VREI SĂ FII LIBER ȘI FERICIT SAU VREI SĂ FACI PE PLACUL CELORLALȚI?
Nu se poate amândouă, îmi pare rău. Desigur, cei aflați în ego spiritual vor fi foarte revoltați și vor spune ca ba da, se poate, cum să nu se poată, că ei sunt liberi și mai ales fericiți atunci când fac pe plac altora.
Bine, mă, mai citește cu atenție titlul. L-ai citit de câteva ori? Bun. Tu vrei sa îmi spui că fericirea ta supremă este să faci pe placul tuturor? Asta este cea mai mare bucurie a ta? Asta te face să te simți liber? Doar atunci când faci pe placul celorlalți te simți liber și fericit? Da? Păi și nu vezi capcana? Ești liber și fericit DOAR când faci pe placul altora! Doar atunci!
Nu e capcana mea, e capcana în care ai ales să intri singur și să îi dai nume pompoase. Ai ajuns să crezi că fericirea și liniștea vin din a-i satisface pe ceilalți, nu ai văzut asta? Asta e dependență, nu independență.
Suntem învățați de mici că ceilalți sunt întotdeauna mai importanți, doar la ei trebuie să fim atenți pentru a nu-i supăra, a nu le strica, doamne ferește, ziua. Când din copilărie ni se repetă într-una că tot ce facem trebuie să fie pentru ca alții să fie fericiți, să nu-i supărăm, suntem programați să uităm de noi, să nu ne pese de noi, să nu ne luăm în calcul sau să ne amânăm atunci când vine vorba de împlinit nevoi. Și aici cei care sunt în negare vor încerca să spună că nu e nicio problemă să îi pui pe alții pe primul loc, că doar așa spune biblia, biserica, preotul sau orice altă autoritate în fața căreia trebuie să tăcem și să facem frumos.
Ni s-a implementat noțiunea de „păcat” care a devenit sinonim cu „nu faci pe placul altora și ai îndrăznit să te pui pe primul loc”. Și uite așa, pe nesimțite, am ajuns să credem într-o divinitate care se supără rapid și care ne pălește peste ceafă, că doar ce ar avea mai bun de făcut, nu? Cum să credem noi într-un dumnezeu care se manifestă în fiecare dintre noi, și că iubirea de Dumnezeu înseamnă iubirea de sine și invers, nu? Cum să îndrăznim să acceptăm că preamărim o divinitate plină de furie pe omul păcătos și deci, incapabilă de iubire? Nici nu ne mai dăm seama că acel „cred în Dumnezeu” a devenit „cred în pedeapsa pe care mi-o va da Dumnezeu, pentru că sunt un păcătos”.
Doar cei care ridică capul și încep să gândească și să observe singuri vor înțelege că neiubirea de sine aduce frici, furii, depresii, boli. Iar aceștia vor fi văzuți de cei care nu gândesc singuri drept spălați pe creier, sectanți, rebeli, păcătoși.
Ca să înțelegem că a fi fericit cu adevărat nu înseamnă să facem pe placul altora, să fim sluga lor, e nevoie să vrem să vedem și altceva decât am fost programați, să acceptăm că mai există și alte variante, alte realități, chiar mai bune pentru noi decât ni s-a spus.
Abia când vom observa cu adevărat că trăind în frica de Dumnezeu, frica este mai puternică decât credința în El, în iubirea Lui, că ascultăm orbește în oameni care susțin că știu mai bine decât noi ce vrea Dumnezeu pentru noi, când înțelegem că în căutarea de Dumnezeu am ajuns să preamărim alți oameni și să uităm de El și de noi, abia atunci începe trezirea noastră.
Fericirea este o stare dată de libertate, de eliberarea de programele ce ne țin în dependențe.
Fericirea este starea indusă de noi din preaplinul de dumnezeire din noi, și nu are nicio legătură cu a face altora pe plac. Înțelegi?
Fericirea e de la Dumnezeu, nu de la ceilalți oameni.
Fericirea înseamnă liniște, nu revoltă, nu comentarii. Înseamnă libertate și gândire proprie, adică exact ce am fost programați să credem că e un păcat.
În lipsa fericirii, a lui Dumnezeu, apar DEPENDENȚELE de oameni și de obiecte.
Mai multe despre toate acestea te invit să asculți într-o emisiune în direct transmisă vineri, 21 ianuarie, de la ora 20.30 pe canalul meu YouTube și pe pagina mea Facebook.
Te aștept cu drag.
Binețe, Om înțelept!
Edith Kadar
Edith Kadar Blog 